Personalitatea Mitropolitului-canonist Andrei Şaguna și lucrările sistematice de Drept canonic.

 Compendiul de Drept Canonic la 140 de ani de la apariţie (1868-2008)

 Lect. Univ. Dr. Iulian Mihai L. Constantinescu

Universitatea din Craiova

1. Preliminarii

Dreptul este unul dintre mijloacele folosite de Biserică pentru împlinirea scopului său existenţial, mântuirea credincioşilor, plasându-l întotdeauna într-o perspectivă soteriologică. Aceasta face ca acest drept, fie împropriat de Biserică, fie confecţionat în mod special în viaţa bisericească în condiţii determinate, să fie supus unui proces de modelaj şi de adaptare a conţinutului, precum şi a formelor sale de exprimare şi a modului său de aplicare[1]. Astfel, începând cu secolul al XIX-lea, mai precis cu a doua jumătate a secolului, s-a simţit nevoia unei sistematizări ştiinţifice, academic-didactice, a întregii doctrine canonice a Bisericii, avându-se în vedere vasta operă legislativă bisericească, generală şi locală, dar şi contextul socio-politic şi bisericesc al acestui secol, precum şi naşterea şi dezvoltarea instituţiilor de învăţământ teologic de grad universitar. Prin urmare, încercările de sistematizare a Dreptului Bisericii Ortodoxe s-au intensificat, Dreptul canonic fiind din secolul al XIX-lea privit ca ştiinţă aparte în cadrul ştiinţelor teologice[2], aşa cum era şi în Apus, unde se studia alături de Dreptul roman. Este explicabilă această întârziere faţă de Biserica Occidentului, dacă avem în vedereîmprejurările dificile[3] prin care a trecut Biserica Orientului. Astfel, cel mai erudit canonist ortodox român, Părintele Liviu Stan († 1973), profesor la Institutul Teologic Ortodox din Bucureşti, menţiona că „pentru a crea o legislație a Bisericii care să nu depășească acest cadru ecleziologic și care se limitează la aria de predare a credinței propovăduite de Biserică și care să poată cel mai bine servi gama largă și variată de activități cerute de misiunea sa, întotdeauna cercetări erudite au fost necesare pentru a cunoaște, a explica și a sistematiza principiile și normele juridice a căror adoptare și utilizare puteau servi mai bine intereselor Bisericii. Este o lucrare de laborator teologică și juridică de care Biserica n-a putut niciodată și nici nu va putea să se dispenseze. A devenit necesar în măsura în care organizarea socială a vieții bisericești s-a dezvoltat, mai ales după ce Biserica a putut derula liber activitatea sa”[4]. Aceasta s-a întâmplat în fiecare Biserică locală, nici Biserica Ortodoxă Română nefăcând excepţie, colecţiile sale vechi sau codurile nomocanonice nefiind simple traduceri ale nomocanoanelor greceşti sau slavone, ci ele reprezintă opere de valoare pe care erudiţii Bisericii Române le-au sistematizat şi completat, introducerea normelor şi a principiilor canonice ţinând cont de particularităţile Bisericii românilor în condiţiile obiective în care se găsea.

În fiecare Biserică Ortodoxă locală, din secolul al XIX-lea, se deschid noi drumuri în cercetarea Dreptului canonic al Bisericii, pe temelia izvoarelor, apărând în Biserică, pe lângă lucrările speciale care vizează unele părţi ale Dreptului canonic, unele colecţii canonice comentate şi primele manuale pentru învăţământul seminarial şi teologic universitar, aşadar, putând afirma că „numeroși sunt cei care lucrează în acest domeniu, dar natural, contribuția fiecăruia dintre ei a variat ca proporție și valoare după circumstanțe, la fel de variate, privind fie persoanele însele, fie nevoile vieții bisericești, fie timpurile și evenimentele care au fost sau nu favorabile operei sau realizărilor erudiților”[5].

În studiul de față vom aborda contribuția canonică a ierarhului din Transilvania, Andrei Șaguna, în circumstanțele cunoscute, mai precis ne vom apleca asupra lucrărilor sale sistematice care au marcat debutul sistematizării materiei Dreptului canonic ortodox, Compendiul său de Drept canonic impunându-se prin originalitatea și prin valoarea sa științifică în întreaga lume ortodoxă.

Pentru a putea vorbi corect despre naşterea în Biserica Ortodoxă a ştiinţei Dreptului ei canonic, precum şi pentru a înţelege promovarea unor principii canonice şi a întemeierii canonice a diferitelor realităţi noi apărute în viaţa Bisericilor Ortodoxe locale, de la recunoaştereaautonomiei-autocefaliei lor până la ridicarea unor Biserici la rang de patriarhie, ca instituţie a autocefaliei, pe seama Bisericilor Ortodoxe locale ale Statelor independente în secolele XIX-XX, trebuie să fie bine cunoscut contextul politic-bisericesc în această perioadă, relaţia Stat-Culte în Apus şi în Imperiul austriac în care Dreptul canonic ortodox a apărut la nivel de ştiinţă, dar şi modul organizării interne a Bisericilor Răsăritene în epoca reformelor constituţionale. Cu siguranţă se va ajunge la erori dacă se neglijează acest context intern şi internaţional, de fapt pentru Dreptul canonic fiind de reală importanţă dimensiunea istorică pentru interpretarea canoanelor şi a întregii doctrine canonice a Bisericii, chiar Profesorul nostru Vlassios Phidas precizând în lucrarea sa Droit canon. Une perspective orthodoxe: „trebuie să procedăm la evaluarea canoanelor, specifică în raportul cu alte surse ale istoriei Bisericii și a ține cont de unele  presupuneri ecleziologice fundamentale, fără de care este imposibil de a interpreta corect canoanele”[6], aşadar „pentru a înțelege sau a interpreta corect canoanele, trebuie să facem a priori o distincție netă între împrejurarea istorică și spiritul tradiției canonice”[7], prin comparaţie, aceasta fiind valabil şi pentru poziţiile canonice ale canoniştilor care au sistematizat Dreptul canonic al Bisericii Ortodoxe în a doua jumătate a secolului al XIX-lea şi începutul secolului al XX-lea.

Fără a dezvolta aici, atunci când facem referire la raportul Stat-Culteîn Occident, nu putem să nu pornim de la Bula papală Dictatus papaea papei Grigorie al VII-lea (1073-1085) prin care se decreta că şeful Bisericii Romane a Apusului îi poate depune pe regi şi împăraţi, considerându-se că singura putere legitimă în această lume este de la Dumnezeu. Mai târziu, atât papa Inocenţiu al III-lea, cât şi papa Bonifaciu al VIII-lea au continuat această „politică” religioasă, susţinând că numai papa este judecătorul suprem pe pământ ca „vicar al Fiului lui Dumnezeu”, puterea seculară trebuind să fie încredinţată regilor de către papă[8]. Pornind de la reforma religioasă a lui Luther care a vizat şi ecleziologia, s-a schimbat şi raportul puterii seculare cu noile structuri născute din reformă, Biserica supunându-se Statului iar întreaga putere se va concentra în mâinile domnitorului pe baza principiului „cuius regio, eius religio”[9].

Peste secole regăsim în Imperiu austriac, în timpul lui Iosif al II-lea, o întreagă acţiune de limitare a puterii Bisericii Romano-Catolice, deşi păstrându-şi caracterul dominant, această acţiune numindu-se iosefism. Începutul secolului al XIX-lea aduce în Apus şi în Imperiul austriac o situaţie deosebită de trecut, impunându-se în raporturile Stat-Culte principiul independenţei celor două puteri, vorbind astfel de sistemul coordonării, adică raporturile celor două puteri suverane reglementându-se prin convenţii numite Concordate[10]. A doua jumătate a secolului, decisivă pentru construcţia unei sistematici orientale a Dreptului canonic ortodox, aduce modificări privind aceste raporturi Stat-Culte. Impunându-se teoria superiorităţii Statului faţă de Biserică sau sistemul autonomiei Bisericii a apărut posibilitatea şi necesitatea reformelor bisericeşti ortodoxe în Imperiul austriac, acesta fiind şi sistemul de drept în care s-a impus Statutul lui Şaguna.

În acest context, al secolului al XIX-lea, dintre lucrările speciale care au apărut în unele cărţi sau reviste academice bisericeşti ale vremii, Nicodim Milaş, ca şi mai târziu arhiepiscopul Pierre L’Huillier[11], menţionează lucrările canoniştilor ruşi ca cele mai importante, numindu-l pe arhimandritul Ioan Sokolov (1818-1869), care va deveni episcop de Smolensk şi ale cărui lucrări sunt foarte apreciate, ca „părintele dreptului bisericesc greco-oriental”, apoi menţionând şi lucrările profesorului de la Universitatea din Moscova, Alexius S. Pavlov. Deşi Milaş a încercat să pună în lumină numai contribuţiile canoniştilor slavi, de prim rang în viziunea sa, îl menţionează şi peMitropolitul Andrei Şaguna al reînfiinţatei Mitropolii a Transilvaniei şi Ungariei ca unul dintre primii canonişti care au întocmit lucrări sistematice de Drept canonic, precum şi o vastă operă canonică, considerând noi că mitropolitul românilor a fost cel dintâi canonist ortodox care a reuşit prin opera sa canonică sistematizarea ştiinţei Dreptului canonic ortodox, alături de Euthymius Joannovich (Principia juris ecclesiastici veteris ortodoxae orientalis ecclesiae secundum comune Directorium, 2 volume, 1841, 1847) şi de Arhimandritul Ioan Sokolov (Opyt kiursa ţerkovnago zakonobodnykh liudeniia, Incercare de legislaţie bisericească, curs, vol. I, S. Petersburg, 1851, două cărţi)[12].

2. Mitropolitul-canonist Andrei Şaguna (1808-1873). Lucrările sale sistematice

În anul 2008 s-au împlinit 200 de ani de la naşterea Mitropolitului-canonist Andrei Şaguna şi 135 de la trecerea sa la Domnul, personalitate marcantă a Bisericii şi culturii românilor, dar, prin activitatea sa culturală, pastorală şi social-politică, impunându-se în întreaga Ortodoxie ecumenică, o mărturie în acest sens stând lucrările sale de Drept canonic traduse în principalele limbi ale Ortodoxiei, precum şi numeroasele referinţe la Statutul Bisericii din Transilvania şi la Compendiul său de Drept canonic, atât în lumea ortodoxă, cât şi în cea romano-catolică. Astfel, în 2008, în Biserica Ortodoxă Română, au avut loc mai multe manifestări ştiinţifice, simpozioane, conferinţe, colocvii, însă, un eveniment editorial important fiind publicarea volumului colectiv Mitropolitul Andrei Şaguna, creator de epocă în istoria Bisericii Ortodoxe din Transilvania, din iniţiativa Înaltpreasfințitului Prof. Univ. Dr. Laurenţiu Streza al Ardealului, regăsind aici frumoasele cuvinte ale Patriarhului Bisericii Ortodoxe Române, Preafericitul Dr. Daniel, care afirma: „Ierarh erudit şi patriot statornic, Mitropolitul Andrei Şaguna era în acelaşi timp un om harnic şi un păstor înţelept, care ştia să se folosească de momente şi împrejurări favorabile pentru a apăra şi promova identitatea şi demnitatea românilor ortodocşi din Transilvania. El a unit, în mod pilduitor, mărturisirea credinţei ortodoxe cu dezvoltarea culturală şi socială a vieţii românilor ortodocşi din Transilvania”[13].

***

Despre Mitropolitul-canonist Andrei Şaguna s-a scris foarte mult[14]. Acest fapt este justificabil având în vedere faptul că Şaguna a fost cea mai reprezentativă personalitate a românilor ardeleni din secolul al XIX-lea, fiind, după cum afirma Părintele Acad. Prof. Dr. Mircea Păcurariu, „ierarhul cu cele mai multe realizări pe plan naţional-politic, organizatoric-bisericesc, cultural şi social din toată istoria Bisericii noastre (Biserica Ortodoxă Română, n.n.). Ar putea fi comparat doar cu românul Petru Movilă, mitropolitul Kievului, care cu două secole înainte de el ridicase Biserica Ortodoxă din Ucraina şi Bielorusia din starea de umilinţă în care se găsea, sub stăpânire polono-catolică, la o strălucire la care contemporanii lui nici nu s-ar fi gândit. De altfel, există multe similitudini între ei”[15]. Între numeroasele elogii aduse mitropolitului Şaguna, menţionăm o poziţie avizată a celui mai mare dogmatist ortodox al secolului al XX-lea, Părintele Prof. Dumitru Stăniloae care, într-un articol publicat după un manuscris în Revista Teologică de la Sibiu (75, 1993), numit La începutul Ortodoxiei contemporane din Transilvania a fost Şaguna,făcea următoarea afirmaţie: „Mitropolitul Andrei Şaguna a adus în conducerea Bisericii Ortodoxe din Transilvania o energie neobosită şi o bogăţie excepţională de însuşiri şi preocupări, care l-au făcut în stare să redea acestei Biserici posibilitatea să satisfacă multiplele trebuinţe ce se impuneau poporului român în vremea mai nouă şi în situaţia unei existenţe periclitate, datorită ameninţării lui de către stăpânirea maghiară şi de uniatism”[16].

***

Andrei Şaguna s-a născut în 1808 la Mişcolţ (Ungaria) într-o familie macedo-română, fiind botezat în biserica ortodoxă a comunităţii române-greceşti, crescut şi educat în credinţa ortodoxă, deşi într-un timp tatăl său, trecând printr-o situaţie materială dificilă, înclina spre a-şi creşte copiii în credinţa catolică, datorită diferitelor promisiuni de ordin material. A urmat şcoala greco-valahă la Mişcolţ, gimnaziul superior al călugărilot pietişti din Pesta, urmând apoi studii de Filosofie şi Drept la Universitatea din Pesta (1826-1829), precum şi studii de teologie ortodoxă la Vârşeţ. Cu binecuvântarea mitropolitului Ştefan Stratimirovici al Carloviţului, a intrat în monahism în mănăstirea Hopovo (în 1833), cu numele Andrei, fiind numit şi profesor la Seminarul din Carloviţ, iar din 1842 a funcţionat ca profesor la secţia română a Seminarului teologic din Vârşeţ. Deşi a trăit şi s-a format între sârbi, totuşi nu şi-a uitat sentimentele româneşti, îndreptându-şi întotdeauna atenţia spre poporul său[17].

Anul 1846 a marcat o nouă epocă în viaţa arhimandritului Andrei Şaguna, dar şi în viaţa românilor din Transilvania, întrucât, după moartea episcopului Vasile Moga (1845) de la Sibiu, tânărul Andrei Şaguna a funcţionat ca vicar general al episcopiei vacante, fiind recunoscut ca episcop de către Curtea de la Viena în 1848, în urma alegerilor din 2 decembrie 1847 de la Turda. Fără a i se impune condiţii umilitoare, precum episcopului Vasile Moga în 1810, Andrei Şaguna a fost sfinţit episcop al românilor ortodocşi din Transilvania şi Ungaria, în aprilie 1848, de către mitropolitul Iosif Raiacici, în catedrala Mitropoliei din Carloviţ, cu acest prilej episcopul Andrei rostind un discurs care trasează direcţiile activităţii sale, mai precis conturează un adevărat program reformator al Bisericii Ortodoxe pe baza Sfintei Scripturi şi a dreptului canonic[18]: „Se cere de la mine ca, prin ocârmuirea mea, să se pună în lucrare reînvierea diecezeinoastre transilvane, şi reînvierea aceasta să corespundă trebuinţei Bisericii, mântuirii poporului şi spiritului timpului”[19], propunându-şi trei obiective principale şi anume: mult dorita emancipare a Bisericii românilor din Tansilvania de sub jurisdicţia Bisericii sârbe, autonomia ei; restaurarea vechii mitropolii a românilor din Transilvania; contribuţia la ridicarea nivelului intelectual şi economic al clerului şi credincioşilor[20]. Punerea în practică a acestor deziderate şi atingerea scopului final, l-au făcut pe Mitropolitul Andrei Şaguna, pe lângă unul dintre marii părinţi ai ştiinţei Dreptului canonic ortodox, cel mai mare conducător, organizator şi reformator bisericesc al secolului al XIX-lea în sânul Bisericii Ortodoxe de Răsărit.

Într-o lucrare de mare importanţă şi de actualitate[21], având în vedere sursele sale bibliografice pentru cunoaşterea aprofundată a vieţii şi activităţii mitropolitului Andrei Şaguna, a tânărului teolog luteran Johann Schneider, originar din Transilvania şi stabilit în Germania, sunt explicate detaliat direcţiile activităţii mitropolitului Şaguna, care, a pus în legătură reînvierea diecezei cu trebuinţele Bisericii, cu mântuirea poporului şi cu spiritul timpului. Astfel, Şaguna are ca centru şi punct de plecare în activitatea sa, Biserica, trebuinţele Bisericii, fiind deosebit de important să se înţeleagă liniile principale ale ecleziologiei mitropolitului. Într-o vreme tulbure din punct de vedere politic, când trebuia să existe o rezistenţă împotriva spiritului necreştinesc al timpului la care contribuiseră din plin şi legile austriece din mai 1868, mântuirea poporului  ortodox transilvănean în Biserică era însoţită în gândirea mitropolitului Şaguna de emanciparea naţională, înţelegându-se aici prin spiritul timpului o conlucrare activă, în spaţiul bisericesc, a tuturor membrilor Bisericii, deci şi a laicilor la conducerea şi administrarea Bisericii (întărirea principiului canonic constituţional bisericesc pentru organizarea şi funcţionarea Bisericii). Ocârmuirea lui Şaguna şi organizarea bisericească din acest ţinut greu încercat, în acest context, nu se puteau întemeia decât pe „Cartea Cârmă” a Ortodoxiei (gr. Pédalion), adică pe colecţia de canoane şi de legi bisericeşti deosebit de importantă pentru perioada post-bizantină[22], întocmită de călugării Nicodim Aghioritul şi Agapie (sec. XVIII) şi care a fost tradusă în limba poporului de învăţatul mitropolit al Moldovei, Veniamin Costachi şi publicată la Neamţ în 1844, dar şi pe valoroasele comentarii ale canoniştilor clasici ai secolului al XII-lea, Teodor Balsamon, Ioan Zonaras şi Alexie Aristenos, publicate în Sintagma ateniană, în 6 volume, în perioada 1852-1859, la Atena, de renumiţii profesori şi jurişti greci, G. A. Rallis şi M. Potlis.

Pentru a se înţelege situaţia Bisericii Ortodoxe a românilor din Transilvania şi din Imperiul austriac în general, pentru a se înţelege acţiunea Mitropolitului Andrei Şaguna şi principiile promovare, este relevant a se vedea Petiţia românilor adunaţi la Blaj în 3-15 mai 1848, adunare la care a participat şi episcopul Andrei Şaguna şi alţi clerici[23], prin care se cereau: egalitatea în drepturi a românilor cu celelalte naţiuni; înfiinţarea de şcoli româneşti în toate localităţile; folosirea limbii române în administraţie; Biserica românilor să fie neatârnată de ierarhii străine[24] şi egală în drepturi cu celelalte Biserici din Transilvania; reînfiinţarea Mitropoliei Ortodoxe a Transilvaniei[25] şi să fie aleşi episcopi români pentru eparhiile ortodoxe din Transilvania. Aceste revendicări erau fireşti în contextul în care românii ortodocşi nu beneficiau de libertăţile celorlalţi de alte confesiuni şi naţionalităţi, în lupta lor pentru emancipare accentuând principiul libertăţii tuturor religiilor, acesta fiind un principiu fundamental la alcătuirea statului român[26].

Astfel, pe lângă valoroasa operă canonică[27] a Mitropolitului Şaguna, o mare realizare a sa a fost restaurarea vechii Mitropolii a românilor ortodocşi din Transilvania, prin invocarea principiilor istoric şi etnic (can. 34 apostolic), reorganizând-o pe baza Statutului Organic, la temelia căruia se găseau principiile[28] autonomiei, sinodal şi constituţional bisericesc sau organic, adică pe baza tradiţiei Bisericii primare[29]. După numeroase opoziţii din partea ministrului cultelor Leo Thun, a Bisericii sârbe şi a Bisericii Unite din Transilvania, Andrei Şaguna a reuşit prin justificări argumentate canonic să reactivere mitropolia, primind în decembrie 1864 „autograful imperial” de reînfiinţare a Mitropoliei Ortodoxe a Transilvaniei, având trei eparhii: Arhiepiscopia Sibiului, Episcopia Aradului şi Episcopia Caransebeşului. Aşadar, în ciuda faptului că a fost foarte controversat[30], Statutul Organic al lui Şaguna a fost adoptat cu unele modificări de către Congresul Naţional bisericesc, reuşindu-se prin promovarea autonomiei faţă de stat să se evite amestecul din partea autorităţilor politice în treburile bisericeşti, iar prin susţinerea principiului constituţional bisericesc, colaborarea între clerici şi laici în conducerea treburilor bisericeşti pentru evitarea absolutismului ierarhic, adică participarea elementului laic la exercitarea puterii conducătoare la toate nivelurile organizării bisericeşti, cu excepţia competenţelor specifice ierarhiei. Statutul Mitropolitului Şaguna, cea mai importantă constituţie bisericească a secolului al XIX-lea, a păstrat tradiţia instituţiilor biblice şi a canoanelor bisericeşti[31], fiind baza statutelor viitoare ale Bisericii Ortodoxe Române până astăzi.

2.1. Contribuţia canonică a Mitropolitului Andrei Şaguna la naşterea ştiinţei Dreptului canonic. Primele manuale de Drept canonic şi relevanţa lor în întreaga lume ortodoxă

Activitatea marelui Mitropolit Andrei Şaguna de cărturar, legiuitor, organizaor, cârmuitor, precum şi cea de arhiereu, s-a întemeiat întotdeauna pe remarcabila sa operă canonică, importanţa şi actualitatea ei străbătând veacul, principiile canonice care au fost puse la temelia vieţii bisericeşti de la sfârşitul secolului al XIX-lea regăsindu-se şi azi în legiuirile Bisericii Ortodoxe Române, cu unele nuanţe ale vremii noastre, influenţând chiar şi organizarea altor Biserici Ortodoxe locale, cum ar fi Biserica Rusiei[32], Biserica din Bucovina, Biserica Serbiei, probabil şi Biserica Greciei, întrucât Statutul său de organizare din 1883 se întemeia pe principiile ierarh-sinodal şi al autonomiei externe faţă de stat, promovate cu succes în împrejurări politice mai dificile de mitropolitul din Transilvania, însă numai în urma independenţei naţionale greceşti şi a emancipării faţă de supremaţia Patriarhiei Ecumenice de Constantinopol.

Opera canonică a Mitropolitului Andrei este vastă, aceasta explicându-se prin condiţiile socio-politice, culturale şi bisericeşti ale epocii sale, prin nevoia clerului şi a şcolii de la Sibiu de astfel de lucrări sistematice de Drept canonic, reuşind prin acestea să pună în practică toate cunoştinţele sale de specialitate dobândite în prestigioasele şcoli teologice şi juridice ale vremii, precum studiile juridice de la Universitatea din Buda, studiile teologice de la Vârşeţ şi preocupările sale pentru Dreptul canonic al Bisericii din timpul şederii sale la Carloviţ. Astfel, „cunoştinţele acumulate şi munca neîncetată de documentare în domeniul Dreptului canonic şi a dreptului în general, îi dau posibilitatea de a susţine cu argumente temeinice drepturile poporului şi ale Bisericii româneşti”[33], aceasta observându-se din întreaga sa operă canonică şi din activitatea sa de conducător şi renumit organizator bisericesc. Putem afirma că timpul de 12 ani petrecut la Carloviţ a constituit o perioadă rodnică pentru Mitropolitul ardelean, având în vedere că acum a aprofundat o vastă literatură teologică şi de Drept canonic, care-i va servi viitoarei sale opere canonice, acum conştientizând importanţa reorganizării autonome a Bisericii Ortodoxe din Transilvania pe un fundament canonic şi al tradiţiei bisericeşti, „de aceea, tot ce va scrie va constitui o pledoarie, pe temeiuri ştiinţifice, pentru cauza dreaptă a românilor ortodocşi din Transilvania şi Ungaria”[34].

Starea de decădere a eparhiei găsită de Şaguna în Transilvania, l-a determinat să treacă la o adevărată reformă în spiritul învăţăturii de credinţă, a normelor religios-morale, dar şi a rânduielilor canonice, mai precis, după cum însuşi mitropolitul afirma, la o reconsiderare şi revalorizare a doctrinei canonice a Bisericii Ortodoxe, creându-se toate condiţiile pentru reactivarea mitropoliei. Deşi apreciată implicarea activă a mitropolitului Şaguna în reorganizarea eparhiei, în implicarea laicilor în organismele decizionale colegiale, crearea de şcoli confesionale, tipărirea de cărţi şi încurajarea activităţii învăţătoreşti în Biserică, totuşi din cauza activităţii sale de ilustru diplomat în viaţa politică, a fidelităţii sale excesive faţă de monarhia austriacă, reprezentând numai interesele românilor ortodocşi la Viena, mitropolitul Şaguna a fost aspru criticat de intelectualii vremii, chiar şi după moartea sa.

Privind vasta activitate literară a strălucitului Mitropolit-canonist Andrei Şaguna, precizăm că lucrările sale se împart în trei grupe, după cum se arată în Compendiul său de Drept canonic (1868) şi după cum subliniază biografii săi şi anume: 26 cărţi proprii, 37 cărţi revăzute, corectate şi retipărite şi 26 cărţi şcolare, alcătuite la îndemnul său.

Dintre lucrările sale, cărţile în domeniul Dreptului canonic ocupă un loc central, foarte important, impunându-se în întreaga Ortodoxie ecumenică, opera sa canonică fiind studiată şi elogiată de numeroşi canonişti, teologi, istorici şi oameni de cultură români şi străini, în acelaşi timp aducându-i-se şi unele critici din partea teologilor catolici, acuzându-l în mod neîntemeiat de anumite influenţe protestante. În epoca Mitropolitului Şaguna, atât preoţii, cât şi credincioşii laici nu cunoşteau canoanele, nici măcar faptul că existau colecţii de canoane tipărite, menţionând aici că în Ţara Românească şi Moldova se tipăriseră multe colecţii nomocanonice numite pravile[35], mai multe decât în toate Bisericile Ortodoxe locale. În viziunea ierarhului din Transilvania, o adevărată reformă a Bisericii Ortodoxe nu se putea realiza fără cunoaşterea doctrinei canonice ortodoxe, a principiilor canonice care stau la temelia organizării şi conducerii Bisericii, conştientizând importanţa unui manual de Drept canonic, având întotdeauna ca model Pidalionul grec al călugărilor atoniţi Nicodim şi Agapie, precum şi Kormceaia Kniga, în slavonă, însuşi Dreptul canonic având în viziunea sa mai multe funcţii, precum: juridic-bisericească în sens restrâns, dar şi dogmatică, liturgică, parenetică şi istorică[36]. Cu toate acestea, înainte de apatiţia primului său manual, Mitropolitul-canonist Andrei Şaguna a publicat o lucrare privind regimul juridic al instituţiei căsătoriei şi raportul său cu administrarea Sfintei Taine a Cununiei în Biserica Ortodoxă din Transilvania, prin aplicarea principiului nomocanonic.

3.1.1. Prima lucrare de Drept canonic a fost o carte de mici dimensiuni (42 de pagini) privind dreptul matrimonial, tipărită cu caractere chirilice, la începutul anului 1854, numită Cunoştinţe folositoare despre trebile de căsătorie şi scaunele protopopeşti,aceasta fiind urmată de primul manual de Drept canonic, numitElementele Dreptului canonic, în acesta din urmă fiind reluate unele idei despre dreptul matrimonial canonic, tratate ulterior sistematic înCompendiul de Drept canonic (1868). După cum se poate observa, ierarhul ardelean a fost preocupat încă de la începutul cercetării sale academice de Dreptul matrimonial canonic, fiind conştient de caracterul empiric, uneori arbitrar, al regulilor privind domeniul matrimonial, aceleaşi preocupări regăsindu-se după câţiva ani şi la canoniştii Joseph Zhishman şi Nicodim Milaş, care au simţit nevoia explicitării sistematice a dreptului matrimonial canonic ortodox în contextul noilor prevederi civile ale Imperiului Austro-Ungar (Ordinul Împărătesc Nr. 271 din 4 iulie 1850; Decretul Ministerului de Justiţie din 10 mai 1852; Codul Civil austriac) privind logodna, căsătoria şi familia[37].

O astfel de lucrare, având în vedere şi viziunea Mitropolitului Şaguna referitor la Dreptul matrimonial ortodox, avea drept scop adaptarea Dreptului matrimonial ortodox la prevederile civile, nu ca o adaptare de fond, ci de formă, „care actualizează şi eficientizează lucrarea Bisericii în realităţile istorice date”[38]. Lucrarea face referire la prevederile civile mai sus menţionate, impunându-se în literatura de specialitate juridic-canonică drept o lucrare scrisă într-un stil juridic modern, având toate instrucţiunile necesare pentru punerea lor în practică[39]. Mitropolitul Andrei Şaguna foloseşte în redactarea acestei lucrări sursele Dreptului canonic, atât pe cele fundamentale, cât şi pe celelalte surse formale, fie generale, fie particulare, pornind de la coexistenţa celor două căsătorii, civilă şi religioasă, evidenţiid rolul căsătoriei civile, dar şi superioritatea căsătoriei religioase, condamnând căsătoria civilă fără binecuvântarea preotului[40]. Referindu-se şi la unele prevederi valabile numai în acel context politic, Şaguna dezvoltă doctrina canonică ortodoxă privind variatele aspecte ale Dreptului canonic matrimonial în comparaţie cu cel al Bisericii Romano-Catolice, având în vedere şi poziţia acesteia din urmă de Biserică receptă faţă de Biserica Ortodoxă care era numai tolerată, influenţele terminologice romano-catolice, justificabile în acel context, nediminuând valoarea canonică a cărţii, dând expresie unei terminologii moderne care sporeşte valoarea juridic-canonică şi chiar culturală a lucrării. Autoritatea de care s-a bucurat această lucrare a Mitropolitului Andrei Şaguna şi faptul că se număra printre puţine astfel de lucrări, au determinat traducerea sa după un an în limba germană, fiind astfel cunoscută şi în celelalte Biserici Ortodoxe locale, îndreptăţindu-ne să-l numim pe Şaguna un părinte al ştiinţei academice a Dreptului canonic, fără de care nu putem concepe naşterea României moderne şi integritatea canonică a Bisericii noastre ortodoxe a românilor[41].

În acelaşi an, Andrei Şaguna a tipărit primul său manual de Drept canonic, deosebit de important pentru formarea clerului, dar şi pentru preoţii şi credincioşii care nu cunoşteau disciplina canonică ortodoxă, deşi însuşi Şaguna a fost conştient de limitele acestui prim manual de Drept canonic al românilor, aşa explicându-se aparuţia celei de-a doua ediţii a lui în anul următor, 1855.

2.1.2. Primul manual de Drept canonic în româneşte: Elementele Dreptului canonic al bisericii dreptcredičóse răsăritene spre intrebuinţarea Preoţimei, a clerului tinâr, şi a Creştinilor…, Sibiiu, 1854 (ediţia a doua 1855).

Fiind preocupat de ştiinţa[42] Dreptului canonic şi de şcoala românească[43], Andrei Şaguna a tipărit în 1854 primul manual de Drept canonic în limba română, având în vedere nevoile timpului său, pentru a împlini o lipsă resimţită la nivelul preoţimii şi a poporului credincios[44]. De fapt, în introducerea cărţii autorul arată motivele care l-au determinat să scrie o astfel de carte sistematică şi temeinică, cuprinzând întreaga viaţă bisericească, plecând de la datoria sa de episcop de a propovădui Cuvântul lui Dumnezeu şi păzirea Legii Lui. O astfel de lucrare era cerută atât de preoţi şi de învăţăţii vremii, după cum afirma însuşi Şaguna, cât şi de studenţii teologi de la Sibiu care studiau Dreptul canonic. Aşadar, Şaguna a trecut la sistematizarea materiei, utilizând textul Pravilelor româneşti, Kormciaia, Sintagma lui Blastares şi Pidalionul grec după care a citat canoanele. Această lucrare se adresează tuturor ortodocşilor din întreaga lume, întrucât se „propune icoana cea adevărată a Bisericii, precum dânsa în canoane se află”, fiind un manual sistematic care avea să vindece rănile produse în Biserică de lipsa învăţăturilor drepte ale Sfinţilor Părinţi[45].

Acest manual de Drept canonic cuprinde în primul capitol o introducere în noţiunile generale despre Biserică, despre stăpânirea bisericească şi despre legislaţia ei, iar în capitolul al doilea, pe lângă o introducere în Dreptul canonic ortodox, se ocupă de: I. Despre persoane; II. Despre lucrurile sfinte; III. Despre judecată. În prima parte (Despre persoane) tratează despre ierarhia bisericească, despre monahism şi despre duhovnici; în a doua parte (Despre lucrurile sfinte) tratează despre sfânta cruce, sfinţire, sărbători, Sfânta Liturghie, zidirea bisericii, averea bisericească, post, rudenie etc.; iar în ultima parte, a treia (Despre judecată) tratază despre judecata bisericească (organismele competente de judecată şi despre pedepsele bisericeşti).

La numai un an după apariţia primei ediţii a manualului său, în 1855 apare a doua sa ediţie pentru a răspunde anumitor obiecţiuni din partea episcopului Calinic de Râmnic, care nu a aceptat acest manual spre a-l recomanda preoţilor din Valahia. În corespondenţa cu episcopul Calinic, Mitropolitul Andrei Şaguna subliniază consecvenţa sa faţă de tradiţia canonică a Bisericii, întrucât s-a întemeiat pe Pidalion în lucrarea sa.

Având ca motto cuvintele psalmistului din psalmul 77: Luaţi aminte poporul meu la legea mea…”, primul manual de Drept canonic, numitElementele Dreptului canonic… (1854, ediţia a doua 1855), apărut cu caractere chirilice, nu este în viziunea unora un tratat sistematic de Drept canonic, ci mai degrabă un îndreptar, după cum susţine şi criticul său cel mai virulent, cel mai cunoscut canonist german al secolului al XIX-lea, canonistul catolic Friedrich Heinrich Vering (1833-1896)[46], canonist care, din cauza lipsei precizării exprese a surselor folosite pentru acest manual, constituind un subiect de controverse privind originalitatea lui, a susţinut unele critici însuşite şi de avocatul şi canonistul vienez Joseph Zhishman, de origine slovenă, care pretindeau că acest manual era o prelucrare a lucrării sârbo-latine a lui Euthymius Joannovich, Principia iuris ecclesiastici veteris orthodoxe orientalis ecclesiae, quae secundum commune Directorium collegit et in tres libros (libr 1) de personis (Neoplantae 1841) de rebus, cum speciali tractatu de Matrimoniu (1844) (liber 111) de delictis et judiciis (1847), (Načatki cerkovnago prava drevnija vostočnija cerkve po knizje kormčej), în două volume, Novi Sad 1841, 1847 (vol. II)[47].

Într-adevăr se poate spune că această lucrare cuprinde o selecţie din marile culegeri de canoane, chiar cu unele elemente străine de Dreptul canonic al Bisericii Răsăritului[48], însă trebuie precizat că însuşi învăţatul mitropolit a susţinut că lucrarea nu corespunde dorinţelor sale, însă ea s-a impus ca necesară pentru învăţământul teologic în limba română, fiind ulterior completată şi sistematizată în lucrarea sa canonică, de mare importanţă, numită Compendiul de Drept canonic, care se va caracteriza prin originalitate şi profunzime în fundamentarea canonică a demersurilor sale bisericeşti.

Dacă privim structura acestei lucrări a lui Şaguna (I. Despre persoane; II. Despre lucruri sfinte; III. Despre judecată), într-adevăr, observăm că este asemănătoare celei a lui Joannovich (I. De Personis; II. De Rebus Sacris; III. De Rebus profanis), determinându-i pe unii canonişti, precum F. H. Vering, să susţină dependenţa sa de a canonistului sârb, însă trebuie avut în vedere că Andrei Şaguna cunoştea foarte bine sistematica Instituţiilor lui Justinian, prezentă în canonistica occidentală, spre exemplificare primul capitol Despre persoane, fiind traducerea literară a lui Peri prosopa a lui Justinian. Cu toate că au existat voci care au susţinut întemeiat originalitatea acestui manual destinat seminariilor (ex. Constantin Secelea), teologul J. Schneider, plecând de la faptul că Şaguna ar fi cunoscut lucrarea lui Joannovich, prin invocarea unor asemănări subliniate chiar şi de Secelea[49], conchide că manualul şagunian este dependent de cel sârbo-latin, amândouă fiind finalmente destinate seminariilor preoţeşti sârbeşti şi româneşti, fără pretenţii de originalitate[50]. Astfel de afirmaţii nefondate au fost, din păcate, preluate şi în unele manuale de Drept canonic la români, cum ar fi al canonistului Vasile Pocitan, Compendiul său de drept bisericesc (Bucureşti, 1898). Însă, Constantin Secelea a dovedit netemeinicia acestor afirmaţii, ba mai mult, superioritatea conţinutului acestui manual faţă de lucrarea lui Joannovich, asemănările datorându-se, aşadar, sistemului devenit clasic pentru multe manuale de Drept canonic ortodox.

Cu toate lipsurile acestui manual, fireşti oricărui început al unei vaste lucrări de sistematizare a Dreptului Bisericii Ortodoxe, precizăm că el a fost primul manual românesc de Drept canonic pentru seminariile preoţeşti româneşti, fără pretenţii de originalitate, manual la care Mitropolitul a ţinut foarte mult, aşa explicându-se cea de-a doua ediţie dezvoltată din 1855, apreciind că pentru prima dată Şaguna a explicat în introducerea lucrării noţiuni precum: biserică, sinod,canon, culegere de canoane, drept canonic ş.a., lipsind însă unele noţinuni pe care avea să le explice în Compendiul de Drept Canonic.

Manualul sistematic al lui Şaguna, fără a avea pretenţia unei lucrări ştiinţifice moderne, a avut „scopul imediat de a pune în mâna clericilor o carte care să-i îndrume şi să-i introducă în ştiinţa dreptului”[51], folosindu-se „limba de şcoală şi stilul de explicaţie, care tinde la simplitate şi claritate”[52]. Această operă a fost pusă în practică prin Statutul Organic al lui Şaguna[53] şi întărită prin lucrarea sa Compendiul de Drept canonic.

2.1.3. Un valoros şi original manual de Drept canonic, mult dorit de Mitropolitul Şaguna: Compendiu de Dreptulu Canonicu al unei sântei sobornicesci şi apostolesci Biserici, compusu de Andrei Baronu de Siagun’a, din mila lui Dumnedieu Archiepiscopu alu Ardélului, si Mitropolitu alu Romaniloru de Relegea greco-reseriténadin Ungari’a si Ardealu, Consiliariu intimu de Statu alu Maiestatei sale cesaro-regesci Apostolice, Marele Crucieriu Alu Ordinelui ces.-austr., alu Coronei de fieru clas’a I., Sibiiu, 1868 (Compendiul de Drept Canonic)

O lucrarea canonică foarte importantă a lui Şaguna[54], de la a cărei apariţie s-au împlinit în 2008, 140 de ani (1868-2008), esteCompendiul de Drept canonic, operă pe deplin originală apărută în limba română şi în traducere germană, în acelaşi an, 1868, la Sibiu. Prin Compendiul său, conceput ca manual didactic cu un larg aparat ştiinţific, Şaguna a contribuit nu numai la naşterea ştiinţei Dreptului canonic, dar şi la dezvoltarea doctrinei canonice ortodoxe, dând un răspuns juridic-canonic important în contextul secolului al XIX-lea la problemele cu caracter bisericesc, neputând vorbi de ştiinţa Dreptul canonic fără Şaguna şi neputând vorbi de opera canonică şaguniană fără invocarea Compendiului său de Drept canonic, care, cu adevărat, constituie inima operei sale, alături de Constituţia Bisericii românilor ortodocşi din Transilvania şi Ungaria, numit Statutul Organic, prin care Şaguna a reuşit să păstreze neschimbată credinţa şi limba poporului în cult, dar şi conştiinţa unităţii tuturor românilor[55].

Încă din Cuvântul-înainte al Compendiului, adresat celor cărora le era dedicat acest tratat sistematic de Drept canonic ortodox, adică clerului şi credincioşilor, aflăm că această lucrare a fost privită ca cea mai însemnată lucrare literară a sa, precum şi structura sa, având trei părţi mari cu capitolele respective: „Partea I tractează despre dreptul canonic intern al bisericei noastre; aci am tractat despre constituţiunea, despre întemeietorul şi capul bisericei, despre învăţăturile dogmatice, simbolice, rituale şi misterii, unde se expune organismul ei, despre elementele personale şi sociale cu drepturile şi îndatoririle lor. Apoi urmează partea II despre dreptul canonic extern; aci se tractează despre biserica în stat, şi despre statul în biserică, apoi despre libertatea bisericei în stat, şi despre comportabilitatea bisericilor creştine între sine. Apoi vine partea III, despre legislaţiunea, despre administraţiunea şi judecătoria bisericească”[56]. Astfel, acest Compendiu este structurat în aşa fel încât se face distincţie între Dreptul canonic intern şi extern,corespunzând distincţiei occidentale, după cum apreciază canonistul catolic german Vering[57], necriticabilă însă în Orientul ortodox, întrucât, aşa cum afirma şi episcopul de Zara Dalmaţiei, canonistul Nicodim Milaş, nu exista o sistematică recunoscută a dreptului canonic oriental, ci fiecare autor de astfel de lucrări canonice îşi structura materialul după propria sa concepţie[58].

Sursele principale ale acestui Compendiu pot fi presupuse, după cum precizează mai mulţi istorici şi canonişti, avându-se în vedere catalogul bibliotecii Mitropolitului Şaguna. Însă, cert este faptul, având în vedere şi spusele ierarhului ardelean, că avea la dispoziţiePidalionul[59] grec al lui Nicodim şi Agapie, atât ediţia de la Leipzig (1801), cât şi traducerea sa românească de la mănăstirea Neamţ (1844), Synodicon-ul greco-latin al anglicanului William Beveridge (1637-1708)[60], precum şi cea mai reprezentativă lucrare a profesorilor greci G. Rallis şi M. Potlis, Syntagma[61] canoanelor editată în 6 volume la Atena între 1852-1859. Pe lângă acestea, Mitropolitul Andrei Şaguna a mai folosit şi alte numerose lucrări de Drept canonic şi lucrări patristice, unele tipărite la Venezia în secolul al XVIII-lea, menţionând aici o lucrare discutabilă în Biserica Romano-Catolică, anume Ius ecclesiasticum universum, tipărită la Veneţia în 1769 şi care aparţine unui canonist olandez, Zeger Bernhard van Espen (1646-1728), lucrare pusă de către Vatican la Indexul cărţilor interzise[62]. Astfel, valoarea ştiinţifică a lucrării constă nu numai în aranjarea sistematică a materialului canonic, dar şi în „autenticitatea izvoarelor şi curăţenia principiilor canonice, pe care se sprijineşte”[63].

Am putea afirma, fără a greşi, analizând cu atenţie cuprinsulCompendiului şagunian, că acesta este o lucrare sistematică şi completă, după cum îşi propusese Mitropolitul Şaguna[64], fiind o urmare firească, vastă, aprofundată, bine documentată şi originală a primului său manual de Drept canonic, Elementele Dreptului canonic,Compendiul fiind manualul mult dorit de Mitropolitul-canonist Andrei Şaguna, după cum însuşi afirmă: „Iată acum manualul dorit de Dreptul canonic, care l-am compus eu după temeiurile genuine şi originale scoase din sânta scriptură, din canoanele sinoadelor ecumenice şi locale, şi din interpretaţiunile care le-am găsit în Pidalion şi din cele ale lui Balsamon, Zonara şi din Sintagma alfabetică a lui Blastar; iar în privinţa antichităţilor bisericeşti m-am folosit de opurile lui Bingham[65] şi Heineccius[66]”[67]. Prin această lucrare, ierarhul ardelean a reuşit să contribuie la naşterea ştiinţei Dreptului canonic ortodox şi la dezvoltarea doctrinei canonice a Bisericii Orientului, redactând un monument al Dreptului Bisericii noastre ortodoxe „a cărei valoare ştiinţifică consistă nu atât în bogăţia şi aranjamentul materialului canonic, cât mai ales în autenticitatea izvoarelor şi a principiilor pe care se bazează”[68].

Într-adevăr, Compendiul şagunian, cea mai valoroasă şi mai temeinică din scrierile lui Şaguna[69], a marcat un început de drum pe calea elaborării de lucrări sistematice şi ştiinţifice, fără a fi o lucrare perfectă, însă de apreciat pentru epoca de debut în acest domeniu, perioada secolului al XIX-lea fiind destul de dificilă din punct de vedere socio-politic şi bisericesc, cu accentele sale şi cu nevoia de justificare pe temelie canonică a noilor realităţi din sânul Ortodoxiei ecumenice, reafirmându-se acum importanţa aplicării principiilor canonice şi a întregii tradiţii bisericeşti. Însuşi Mitropolitul afirma în prefaţa acestei lucrări că toţi membrii Bisericii sale, cler şi credincioşi, vor cunoaşte, prin citirea Compendiului, „-că el este compus după originalitatea şi genuitatea primitivă a instituţiilor bisericei noastre, precum acele le-a învăţat şi aşezat însuşi Mântuitorul nostru Iisus Christos, apostolii lui şi părinţii bisericeşti cei dela începutul cristianismului; -că Christos este întemeietorul, legislatorul şi capul bisericei, prin urmare că Christos a pus dreptului canonic temei şi început; -că apostolii au observat în acţiunile lor litera şi spiritul învăţămintelor lui Christos, săvârşindu-le acele în adunări cu împreună-lucrarea bătrânilor şi credincioşilor, şi prin aceea întemeind pentru conlucrarea trebilor bisericeşti principiul sinodalităţii, va să zică principiul constituţional, ceea ce este principiul solidarităţii”[70]. De aici se poate constata că Şaguna, prin acest Compendiu de Drept canonic, şi-a propus două scopuri: în primul rând ca el să servească drept o lucrare originală bine fundamentată pe izvoare, care să sistematizeze doctrina canonică a Bisericii Răsăritului, adică atât izvoarele formale generale ale Bisericii, cât şi cele locale şi jurisprudenţa bisericească, pentru a servi candidaţilor la preoţie care se pregăteau în şcolile teologice româneşti, cum era şi cea de la Sibiu, dar şi preoţilor şi episcopilor vremii în contextul numeroselor probleme ale vremii cu implicaţii canonice la nivel interortodox, iar pe de altă parte, al doilea scop era acela de a-i conştientiza pe laicii ortodocşi români să conlucreze responsabil, pe temeiuri biblic-canonice (principiul constituţional-bisericesc sau organic, cu fond dogmatic şi juridic), la treburile bisericeşti, privind şcolile şi fundaţiile. Foarte important este a se reflecta asupra faptului că însuşi Şaguna a iniţiat traducerea germană a Compendiului în acelaşi an cu apatiţia sa la Sibiu în limba română. De fapt, traducerea germană a fost receptată de celelalte Biserici Ortodoxe, impunându-se ca necesară în această perioadă în care se afirma o sistematizare a Dreptului Bisericii Ortodoxe, importantă pentru şcolile teologice şi pentru viaţa practică bisericească în general.

De fapt, valoroasa operă şaguniană a fost recunoscută în sânul Bisericilor Ortodoxe locale, fiind tradusă în mai multe limbi, precum: germană, rusă, greacă şi bulgară, fiind prezentat în mod elogios în revistele străine de specialitate[71]. Între elogiile aduse ierarhului menţionăm şi aprecierile Dr. Zotos din revista L’union chrétienne, o revistă a Bisericii Ortodoxe din Occident, apărută la Paris şi coordonată de preotul René François Wladimir Guettée, în care Dr. Zotos, combătând ignoranţa apusenilor privind Ortodoxia, afirma personalitatea Mitropolitului Şaguna, ca organizator, conducător, scriitor, întemeietor de şcoli, rânduit de Dumnezeu ca episcop şi mitropolit al românilor din Transilvania şi Ungaria[72], arătând că: „se poate admira o mare şi profundă erudiţie, care unită cu o admirabilă claritate de stil, face opera clasică”[73].

Faptul că mitropolitul ardelean a fost elogiat de Evangelische Kirchenzeitung din Berlin (nr. 18, 1869), ca un „bărbat de nobilă libertate şi bunătate a inimii”[74], un ziar evanghelic prusac, i-a făcut pe unii romano-catolici să-l acuze pe Şaguna de tendinţe „protestantizante”, însă critica Compendiului în literatura canonică romano-catolică trebuie bine situată în timp, după cum bine apreciază ultimul istoriograf al Mitropolitului Şaguna, istoricul luteran Johann Schneider[75], acest ziar de la Berlin, după cum găsim în opera lui Dr. Ioan Lupaş, precizând în continuare despre personalitatea şi principiile canonice promovate de ierarhul de la Sibiu: „el (Mitropolitul Andrei Şaguna, n.n.) manifestă o minte deschisă pentru trebuinţele poporului şi un interes viu pentru dezvoltarea continuă a bisericii. Cu mare hotărâre apără el principiul sinodalităţii, folosirea limbii materne la cultul dumnezeiesc, întregirea bisericii prin stat şi a statului prin biserică… Autorul prin această scriere a pus caldei sale iubiri şi zeloasei îngrijiri pentru clerul eparhiei sale arhiepiscopeşti, un monument nepieritor”[76].

Compendiul lui Şaguna arată calităţile ştiinţifice ale mitropolitului, deplina orientare în literatura canonică-bisericească, putând să-l numărăm pe Mitropolitul Andrei Şaguna între cei dintâi canonişti ai Bisericii Ortodoxe.

2.1.4. Un important adaos al Dreptului canonic : Enchiridionul, sau carte manuală de canoane ale unei sânte, soborniceşti şi apostoleşti biserici, cu comentare de A. Baron de Şaguna, din mila lui Dumnezeu arhiepiscop etc., Sibiiu, 1871 (Enchiridionul)

O altă lucrare şaguniană valoroasă este Enchiridionul (1871),apreciată de mitropolitul Şaguna însuşi drept o importantă lucrare a sa, în prefaţa lucrării Şaguna arătând principiile canonice care sunt în viziunea sa un adevărat program legat de prezentul deptului canonic. Astfel, Andrei Şaguna în Enchiridionul său a formulat principii călăuzitoare care să servească drept fundament pentru reactivarea mitropoliei Transilvaniei, fără a putea spune, aşa cum susţin unii teologi, că Şaguna nu a intenţionat o sistematizare a dreptului canonic răsăritean[77], pentru că tocmai prin asta s-a remarcat[78], adică prin contribuţia sa la geneza ştiinţei academice a Dreptului canonic, specifică secolului al XIX-lea. Sursele Enchiridionului rămân cele clasice, adică Pidalionul grec şi Sintagma ateniană a profesorilor G. A. Rallis şi M. Potlis, care cuprinde comentariile canoniştilor clasici ai secolului al XIX, cărora Şaguna le-a preluat comentariile, uneori  criticându-le, cum este cazul comentariului lui Balsamon la canonul 31 apostolic privind dreptul patriarhului ecumenic, întemeiat pe obicei, de a avea stavropighii, sustrase jurisdicţiei episcopului locului, susţinând că „lucrul nedrept nu devine drept prin aceea că a fost practicat multă vreme”[79].

Este de precizat faptul că Johann Schneider, apreciază valoarea celor două opere canonice şaguniene, Compendiul (reeditat în 1885 şi 1913)  şi Enchiridionul (reeditat în 1933), arătând că ele au fost reeditate şi după moartea lui Şaguna, prin ele mitropolitul românilor ortodocşi din Ardeal reuşind să pună „bazele unui învăţământ reglementat în dreptul canonic şi a pus sub ochii preoţilor şi laicilor ortodocşi necesitatea şi rostul studiului dreptului canonic”[80], fiind până în 1920 manuale de predare a Dreptului canonic la Institutul teologic-pedagogic din Sibiu.

Din opera canonică a lui Şaguna, observăm ideea fundamentală că Mântuitorul este prezent în Biserica Sa prin cuvântul Scripturii, iar în chip mijlocit prin dreptul canonic. Participarea activă a laicilor la exercitarea puterii bisericeşti, implicarea lor în alegerea preoţilor şi a episcopilor, precum şi a conlucrării lor în organismele bisericeşti, realităţi susţinute şi încurajate de mitropolitul Şaguna, trebuie evidenţiate în contextul european al timpului, când liberalii revendicau „alegerea constituţiilor şi a participării cetăţenilor la deciziile politice”[81]. În acest context, mitropolitul ardelean s-a remarcat prin deschiderea sa spre ideile timpului, încercând să le legitimeze biblic, dogmatic şi canonic, „intervenţia sa în favoarea dreptului de conlucrare al laicilor în Biserică n-au rămas teologumene izolate ale unui mitropolit ardelean, ci au găsit în Ortodoxia secolelor al XIX-lea şi al XX-lea o aprobare entuziastă, dar şi o critică severă”[82]. Reformele şaguniene au o semnificaţie puternică şi astăzi pentru Biserica Ortodoxă Română, teologul Johann Schneider relevând următorul aspect: „O receptare reflectată a ecleziologiei organice a lui Şaguna ar putea conduce poate la depăşirea celor trei biserici paralele (a episcopilor, a preoţilor şi monahilor şi a laicilor) existente azi în Biserica Ortodoxă Română, fără a ignora limitele şi aporiile ei. Pe lângă aceasta, o Biserică Ortodoxă liberă ar putea depăşi simbioza între religie şi politică veche de decenii şi triumfalismul bisericesc al Ortodoxiei în România şi reda Bisericii Ortodoxe darul ei profetic”[83].

***

Încheiem evocarea personalităţii, activităţii şi contribuţiei Mitropolitului Şaguna la naşterea ştiinţei Dreptului canonic ortodox prin ceea ce spunea Mitropolitul Prof. Nicolae Bălan, fost mitropolit la Sibiu la începutul secolului al XX-lea: „Prin neobositele lui stăruinţe creatoare, prin înţelepciunea, bărbăţia morală şi abnegaţia unui adevărat apostol, precum a fost, Biserica şi poporul nostru îngenuncheat de veacuri, s-a ridicat la lumina unei noi vieţi, s-a trezit la conştiinţa unei noi demnităţi şi încrederi de propăşire chibzuită şi temeinică spre idealurile unui viitor mai fericit. Cu puterea personalităţii sale de apostol, înalţă conştiinţa morală a clerului şi poporului credincios la un nivel neatins în trecut, şi le întări încrederea în mântuirea pământească şi cerească la sânul ocrotitor al Bisericii noastre ortodoxe naţionale. Aceastei Biserici i-a câştigat libertatea şi autonomia externă, potrivită fiinţei sale şi împrejurărilor speciale între care are să trăiască, iar înăuntru prin organizaţia ce i-a dat-o, prin instituţiile culturale, prin operele spirituale, prin averile materiale cu care a înzestrat-o, dar mai presus de toate prin duhul de viaţă care i l-a inspirat, a scos-o din casa robiei de veacuri şi a aşezat-o pe bazele unui tainic progres în viitor”[84], meritul lui Şaguna fiind acela că a ştiut să interpreteze autentic canoanele şi să dea valoare practică principiilor canonice, în concordanţă cu nevoile poporului şi în contextul acelei vremi[85]. A fost ierarh, canonist, dascăl de vocaţie şi apologet al cauzei Bisericii românilor, luptând permanent pentru emanciparea socială şi naţională a românilor ortodocşi[86], râmânând în istoria Bisericii Ortodoxe Române ca un mare canonist, organizator şi legiuitor bisericesc[87].

3. În final: Un proiect actual de cercetare ştiinţifică la Universitatea din Viena

Apreciem faptul că astăzi, la Universitatea din Viena, există un proiect de cercetare ştiinţifică (P16017), din 2002, cu tema: Canonişti ortodocşi şi politicieni în Imperiul Austriac, având drept coordonator pe profesorul de Drept, Richard Potz, în cadrul Institut für Recht und Cultul Abteilung für Staatskirchenrecht[88], în care sunt implicaţi şi alţi jurişti şi canonişti, precum: Eva Synek, Thomas Mark Németh sau profesorul grec, Spyros Troïanos. Sper ca acest proiect să-şi atingă scopul, reevaluarea şi revalorizarea operei canonice a celor mai importanţi canonişti ortodocşi din secolul al XIX-lea, menţionând aici patru canonişti, cu contribuţii esenţiale la naşterea şi dezvoltatea ştiinţei Dreptului canonic în Biserica Ortodoxă: Mitropolitul Andrei Şaguna, Episcopul Nicodim Milaş, dar şi politicienii jurişti şi canonişti, Profesorul Joseph Zhishman şi Mihalis Potlis, între aceştia existând unele legături fireşti, mai ales că au activat în graniţele Imperiului austriac, unde s-a născut în Ortodoxie, mult mai târziu comparativ cu Biserica Romano-Catolică, ştiinţa Dreptului canonic ortodox. În ciuda contribuţiei importante a acestor canonişti, opera lor a fost oarecum insuficient pusă în lumină, asta încercând să realizeze proiectul de la Viena, în centru stând profesorul Joseph Zhishman prin aportul său deosebit la ridicarea ştiinţifică a învăţământului teologic ortodox la Cernăuţi (şi prin îndrumările studenţilor ortodocşi la Viena, viitori profesori de teologie la Cernăuţi) şi prin facilitarea de burse acordate ortodocşilor la Viena şi în alte ţări, urmând figura impunătoare a Mitropolitului Andrei Şaguna, prin opera sa canonică şi prin implicarea activă în înfiinţarea de şcoli teologice şi laice. Nu contestăm şi ideile politice, precum şi implicarea în viaţa politică a acestor jurişti şi canonişti, acestea fiind fireşti în contextul socio-politic al secolului al XIX-lea când naţiunile ortodoxe au luptat împotriva regimurilor străine pentru câştigarea drepturilor lor fireşti şi pentru autodeterminare, în cadru etnic, mai apoi în state independente şi cu Biserici autocefale, independente din punct de vedere bisericesc, jurisdicţional-administrativ.

Aşadar, acest proiect de cercetare al juriştilor vienezi actuali doreşte să evidenţieze, atât contribuţia canonică şi actele politice ale canoniştilor şi juriştilor secolului al XIX-lea, cât şi actualitatea implicării acestor canonişti în iniţierea şi dezvoltarea învăţământului academic teologic ortodox, încadrat în universităţi de stat, în cadrul căruia se preda şi Dreptul canonic, ca disciplină academică aparte teologică şi juridică, pe temelia tratatelor sistematice de Drept canonic alcătuite de canoniştii mai sus menţionaţi. Menţionăm că juriştii vienezi, singurii care se ocupă astăzi în mod expres, alături de profesorul Troïanos, de contribuţia canonică a acestor patru canonişti ai secolului al XIX-lea şi începutul secolului al XX-lea, au reuşit să publice chiar un volum de Drept al Bisericii Ortodoxe[89] în 2007, precum şi alte studii în reviste de specialitate, Eva Synek cu privire la Andrei Şaguna, Thomas Mark Németh privind opera şi acţiunile profesorului Joseph Zhishman, prof. Spyros Troïanos privind opera lui Mihalis Potlis şi J. Zhishman, despre episcopul canonist Nicodim Milaş scriind părintele sârb Luka Novakovici, directorul bibliotecii patriarhale din Belgrad, care l-a sprijinit şi pe tânătul teolog luteran Johann Schneider să întocmească o valoroasă teză de doctorat, susţinută la Universitatea din Erlangen în 2004, privind viaţa şi opera marelui Mitropolit canonist al românilor, Andrei Şaguna[90].

În acest context, menţionăm că opera şi întreaga activitate juridic-canonică, politică şi educaţional-ştiinţifică a celor patru canonişti nu este astăzi suficient de cunoscută în lumea ortodoxă, în ciuda citării în lucrările de specialitate a operelor lor canonice, neexistând studii sistematice privind contribuţia acestor mari canonişti ortodocşi. Spre exemplu, în Biserica Ortodoxă Română opera canonică a profesorului J. Zhishman nu este tradusă (așa cum s-a tradus parțial la greci), fiind numai la îndemâna celor care cunosc limba germană, nefiind cunoscută nici măcar activitatea sa academică și administrativă. Despre episcopul Nicodim Milaş nu avem multe date, doar tratatul său de Drept bisericesc oriental şi comentariile la canoane fiind traduse în limba română încă din primele decenii ale secolului al XX-lea, iar despre Mihalis Potlis făcându-se referire numai în ceea ce priveşte opera sa şi a profesorului G. Rallis, Sintagma ateniană (Atena, 1852-1859), nefiind tradusă în limba română.

Din păcate, cu privire la Mitropolitul-canonist Andrei Şaguna, pe lângă opera sa literară (între care şi lucrările de Drept canonic), s-au impus cu precădere studiile de istorie bisericească, existând prea puţine lucrări de Drept canonic care să evalueze opera sa canonică şi organizarea Bisericii românilor ortodocşi din Transilvania şi Ungaria pe baza Statutului Organic.