DOCUMENTUL DE LA CHIETI (2016)

Comisia internațională mixtă pentru dialogul teologic între Biserica Romano-Catolică și Biserica Ortodoxă

Sinodalitatea și primatul în decursul primului mileniu: către o înțelegere comună în slujba unității Bisericii

Chieti, 21 septembrie 2016

„Ce am văzut și am auzit, vă vestim și vouă, ca și voi să aveți comuniune (koinonia) cu noi. Iar comuniunea (koinonia) noastră este cu Tatăl și cu Fiul Său, Iisus Hristos. Și acestea noi vi le scriem, ca bucuria noastră să fie deplină.” (1 Ioan 1, 3-4) 

1. Comuniune bisericească decurge direct din întruparea Cuvântului veșnic al lui Dumnezeu, în conformitate cu bunăvoința (evdochia) Tatălui, prin Duhul Sfânt. Hristos, venind pe pământ, a întemeiat Biserica drept trupul Său (cf. 1 Corinteni 12, 12-27). Unitatea care există între persoanele Sfintei Treimi este reflectată în comuniunea (koinonia) reciprocă a membrilor Bisericii. Astfel, după cum a afirmat Sfântul Maxim Mărturisitorul, Biserica este icoană (eikon) a Treimii[1]. La Cina cea de Taină, Iisus Hristos s-a rugat Tatălui, spunând: „Păzește-i în numele Tău, în care Mi i-ai dat, ca să fie una precum suntem și Noi” (Ioan 17, 11). Această unitate treimică se manifestă în Sfânta Euharistie, în care Biserica se roagă lui Dumnezeu-Tatăl, prin Iisus Hristos în Duhul Sfânt.
2. Din cele mai vechi timpuri, Biserica cea una a existat ca mai multe Biserici locale. Comuniunea (koinonia) Duhului Sfânt (cf. 2 Cor. 13, 13) a fost trăită atât în cadrul fiecărei Biserici locale, cât și în relațiile dintre ele ca unitate în diversitate. Sub călăuzirea Duhului (cf. Ioan 16, 13), Biserica a dezvoltat modele de rânduială și practici diverse în conformitate cu natura sa de „popor adus în unitate din unitatea Tatălui, a Fiului și a Sfântului Duh”[2].
3. Sinodalitatea este un atribut fundamental al Bisericii ca întreg. După cum a afirmat Sfântul Ioan Gură de Aur: „Biserică înseamnă atât sinaxă [systema], cât și sinod [synodos]”[3]. Termenul provine de la cuvântul „sinod” (Greacă: synodos, Latină: concilium), ceea ce semnifică în primul rând o adunare de episcopi, sub călăuzirea Duhului Sfânt, pentru deliberarea și acțiunea comună în vederea îngrijirii Bisericii. În linii mari, se referă la participarea activă a tuturor credincioșilor în viața și misiunea Bisericii.
4. Termenul „primat” se referă la a fi cel dintâi, primul (primus, protos). În Biserică, primatul aparține capului ei – Iisus Hristos, „care este începutul, întâiul născut din morți, ca să fie El cel dintâi întru toate [protevon]” (Coloseni 1, 18). Tradiția creștină arată clar că, în viața sinodală a Bisericii la diferite niveluri, un episcop a fost recunoscut ca fiind „primul”. Iisus Hristos leagă faptul de a fi „cel dintâi” cu slujirea (diakonia): „Dacă cineva vrea să fie primul, să fie cel din urmă dintre toţi şi slujitor al tuturor (Marcu 9, 35).
5. În al doilea mileniu, comuniunea între Răsărit și Apus a fost întreruptă. S-au făcut multe eforturi pentru a restabili comuniunea între catolici și ortodocși, dar acestea au eșuat. Comisia mixtă internațională pentru dialog teologic între Biserica Romano-Catolică și Biserica Ortodoxă, în activitatea sa în curs de desfășurare pentru depășirea divergențelor teologice, a luat în considerare relația dintre sinodalitate și primat în viața Bisericii. Înțelegerile diferite ale acestor realități au avut un rol important în separarea dintre ortodocși și catolici. Prin urmare, este esențial să se încerce să se stabilească o înțelegere comună a acestor realități interdependente, complementare și inseparabile.
6. Pentru a ajunge la această înțelegere comună a primatului și sinodalității, este necesar să se reflecteze asupra istoriei. Dumnezeu se revelează pe sine în istorie. Este deosebit de important să se întreprindă o lectură teologică comună a istoriei liturghiei, spiritualității, instituțiilor și canoanelor Bisericii, care au întotdeauna o dimensiune teologică.
7. Istoria Bisericii din primul mileniu este decisivă. În ciuda unor rupturi temporare, creștinii din Răsărit și din Apus trăiau în comuniune în acea perioadă și, în acest context, au fost constituite structurile fundamentale ale Bisericii. Relația dintre sinodalitate și primat a cunoscut diverse forme, care pot oferi îndrumări esențiale pentru ortodocși și catolici în eforturile lor de a restabili astăzi comuniunea deplină.

Biserica Locală

8. Biserica, cea una, sfântă, sobornicească și apostolică, al cărei capul este Hristos, este prezentă în sinaxa euharistică a unei Biserici locale sub episcopul său. El este cel care prezidează („proestos”). În sinaxa liturgică episcopul face vizibilă prezența lui Iisus Hristos. În biserica locală (adică în eparhie), credincioși și clerici sub grija unui singur episcop sunt uniți unul cu altul în Hristos și sunt în comuniune cu El în fiecare aspect al vieții Bisericii, mai ales în săvârșirea Euharistiei. După cum a învățat Sfântul Ignatie al Antiohiei: „unde este episcopul, acolo să fie tot poporul, căci unde este Iisus Hristos, acolo este Biserica sobornicească [katholike ekklesia]”[4]. Fiecare Biserică locală slujește în comuniune cu toate celelalte Biserici locale care mărturisesc adevărata credință și săvârșesc aceeași Euharistie. Atunci când un preot prezidează Euharistia, episcopul locului este întotdeauna pomenit ca semn al unității Bisericii locale. În Euharistie, proestosul și comunitatea sunt interdependenți: comunitatea nu poate săvârși Euharistia fără un proestos, iar proestosul, la rândul său, trebuie să o săvârșească împreună cu comunitatea.
9. Această interdependență între proestos sau episcop și comunitate este un element constitutiv al vieții Bisericii locale. Episcopul locului acționează împreună cu clerul, care este unit cu slujirea sa, în mijlocul credincioșilor, ca turmă a lui Hristos, în calitate de garant și slujitor al unității. Ca urmaș al Apostolilor, acesta își exercită misiunea sa ca una a slujirii și iubirii, păstorind comunitatea lui și conducând-o, în calitate de cap, spre unitatea tot mai profundă cu Hristos în adevăr, păstrând credința apostolică prin propovăduirea Evangheliei și săvârșirea Tainelor.
10. Fiindcă episcopul este capul Bisericii sale locale, el reprezintă Biserica lui față de alte Biserici locale și în comuniunea tuturor Bisericilor. De asemenea, el face ca această comuniune să fie prezentă în propria Biserică. Acesta este un principiu fundamental al sinodalității.

Comuniunea regională a Bisericilor

11. Există numeroase dovezi ale faptului că episcopii din Biserica primelor veacuri erau conștienți de responsabilitate comună pe care o aveau pentru Biserica întreagă. După cum afirma Sf. Ciprian: „Nu există decât un episcopat, dar este răspândit în mulțimea armonioasă a tuturor episcopilor”[5]. Această legătură a unității a fost exprimată în necesitatea ca cel puțin trei episcopi să ia parte la hirotonia (cheirotonia) unui nou episcop[6]. De asemenea, ea a fost evidentă în multiplele întruniri ale episcopilor în sinoade sau concilii pentru a discuta în legătură cu probleme comune de doctrină (dogma, didaskalia) și practică, precum și în schimburile frecvente de scrisori și în vizitele reciproce.
12. Deja în timpul primelor patru secole au apărut diferite grupări de dioceze în anumite regiuni. Protosul, primul dintre episcopii din regiune, era episcopul primului scaun episcopal, metropola, iar slujirea sa ca mitropolit a fost întotdeauna legată de scaunul său. Sinoadele ecumenice au atribuit mitropolitului anumite prerogative (presbeia, pronomia, dikaia), întotdeauna în cadrul sinodalității. Astfel, primul Sinod Ecumenic (Niceea, 325), solicitând de la toți episcopii dintr-o provincie participarea lor personală sau un acord scris la alegerea și hirotonia unui episcop – un act sinodal prin excelență – a atribuit mitropolitului validarea (kyros) alegerii unui nou episcop[7]. Al patrulea Sinod Ecumenic (Calcedon, 451) a evocat din nou drepturile (dikaia) mitropolitului – insistând asupra faptului că această funcție este bisericească, iar nu politică[8] – la fel ca și al șaptelea Sinod ecumenic (Niceea II, 787)[9].
13. Canonul 34 Apostolic oferă o descriere canonică a relației dintre protos și ceilalți episcopi din fiecare regiune: „Episcopii poporului din provincie sau regiune [ethnos] trebuie să recunoască pe cel care este primul [protos] între ei și să-l considerare ca fiind capul lor [kephale] și să nu facă nimic important fără consimțământul său [gnome] și fiecare episcop să facă numai ceea ce privește propria sa eparhie [paroikia] și teritoriile sale dependente. Dar primul [protos] nu poate face nimic fără consimțământul tuturor. Pentru că în acest mod va exista armonie [homonoia], iar Dumnezeu va fi lăudat prin Domnul în Duhul Sfânt[10].
14. Instituția mitropoliei este o formă de comuniune regională între Bisericile locale. Ulterior, s-au dezvoltat alte forme, și anume patriarhiile, care cuprind mai multe mitropolii. Atât mitropolitul cât și patriarhul erau episcopi eparhiali cu putere episcopală deplină în cadrul propriilor lor eparhii. Cu toate acestea, în chestiuni legate de mitropoliile sau patriarhate lor trebuiau să acționeze în acord cu ceilalți episcopii. Acest mod de a acționa este la originea instituțiilor sinodale în sensul strict al termenului, cum ar fi sinodul regional al episcopilor. Aceste sinoade au fost convocate și prezidate de către mitropolit sau patriarh. Acesta și toți ceilalți episcopi au acționat în complementaritate și erau răspunzători în fața sinodului.

Biserica la nivel universal

15. Între secolele IV-VII, ordinea (taxis) celor cinci scaune patriarhale a ajuns să fie recunoscută, fiind fondată și confirmată de către sinoadele ecumenice, scaunul Romei ocupând primul loc, exercitând un primat de onoare (presbeia tes times), urmat de scaunele din Constantinopol, Alexandria, Antiohia și Ierusalim, în această ordine, în conformitate cu tradiția canonică[11].
16. În Apus, primatul Romei era înțeles, mai ales începând cu secolul al patrulea, în legătură cu rolul lui Petru între Apostoli. Primatul episcopului Romei între ceilalți episcopi a fost interpretat treptat ca un privilegiu deținut de către acesta pe baza faptului că el era urmașul lui Petru, primul dintre Apostoli[12]. Această înțelegere nu a fost adoptată în Răsărit, care a avut o interpretare diferită a Scripturilor și Părinților în această privința. Dialogul nostru va reveni la această chestiune în viitor.
17. Atunci când un nou patriarh era ales pentru unul dintre cele cinci scaune din taxis, practica normală era ca acesta să trimită o scrisoare tuturor celorlalți patriarhi, anunțând alegerea sa și incluzând o mărturisire de credință. Astfel de „scrisori de comuniune” au exprimat profund legătura canonică a comuniunii între patriarhi. Prin includerea numele noului patriarh în ordinea corectă, în dipticele bisericilor lor, citit la Liturghie, ceilalți patriarhi recunoșteau alegerea lui. Ordinea (taxis) scaunelor patriarhale a avut cea mai înaltă expresie în săvârșirea Sfintei Euharistii. De fiecare dată cânt doi sau mai mulți patriarhi se adunau pentru a săvârși Euharistia, se așezau în conformitate cu ordinea lor (taxis). Această practică a manifestat caracterul euharistic al comuniunii lor.
18. Începând cu Sinodul I Ecumenic (Niceea, 325), au fost dezbătute și rezolvate de către sinoadele ecumenice probleme majore în ceea ce privește credința și ordinea canonică în Biserică. Cu toate că episcopul Romei nu a fost prezent personal la niciunul dintre aceste sinoade, de fiecare dată fie a fost reprezentat de către delegații săi, fie a fost de acord cu deciziile Sinodului post factum. Modul Bisericii de înțelegere a criteriilor pentru receptarea unui sinod ca ecumenic s-a dezvoltat pe parcursul primului mileniu. De exemplu, determinat de circumstanțe istorice, cel de-al șaptelea Sinod Ecumenic (Niceea II, 787) a oferit o descriere detaliată a acestor criterii, după cum erau atunci înțelese: acordul (symphonia) dintre întâistătătorii Bisericilor, conlucrarea (synergeia) episcopului Romei și acordul celorlalți patriarhi (symphronountes). Un sinod ecumenic trebuie să aibă propriul său număr în succesiunea sinoadelor ecumenice, iar învățătura sa trebuie să corespundă cu cea a sinoadelor anterioare[13]. Receptarea de către Biserică în ansamblul ei a reprezentat întotdeauna criteriul final pentru ecumenicitatea unui Sinod.
19. De-a lungul secolelor, au fost făcute, de asemenea și din Răsărit, o serie de apeluri la episcopul Romei în chestiuni disciplinare, cum ar fi caterisirea unui episcop. O încercare de stabilire a normelor pentru o astfel de procedură[14] a fost făcută la Sinodul de la Sardica (343). Sinodul de la Sardica a fost receptat de către Sinodul Trulan (692)[15]. Canoanele de la Sardica au stabilit că un episcop, care a fost condamnat, poate face apel la episcopul Romei și acesta din urmă, în cazul în care ar considera adecvat, ar putea cere o rejudecare a cazului, care să fie efectuată de către episcopi în provincia vecină celei a episcopului respectiv. Apeluri cu privire la probleme disciplinare au fost făcute și la scaunul Constantinopolului[16] și la alte scaune. Aceste apeluri la scaunele principale au fost tratate întotdeauna într-un mod sinodal. Apelurile din Răsărit la episcopul Romei au exprimat comuniunea Bisericii, dar episcopul Romei nu a exercitat vreo autoritate canonică asupra Bisericilor din Răsărit.

Concluzie

20. De-a lungul primului mileniu, Biserica din Răsărit și Apus a fost unită în păstrarea credinței apostolice, menținând succesiunea apostolică a episcopilor, dezvoltând structuri de sinodalitate inseparabil legate de primat, și în înțelegerea autorității ca slujire (diakonia) a dragostei. Cu toate că unitatea dintre Răsărit și Apus a fost uneori tulburată, episcopii din Orient și Occident erau conștienți de apartenența lor la Biserica cea una.
21. Acest patrimoniu comun al principiilor teologice, dispozițiilor canonice și practicilor liturgice din primul mileniu constituie un punct de referință necesar și o sursă puternică de inspirație pentru catolici și ortodocși în căutarea de a vindeca rana separării lor la începutul celui de-al treia mileniu. Pe baza acestui patrimoniu comun, și unii și alții trebuie să ia în considerare modul în care primatul, sinodalitatea și interdependența dintre ele pot fi concepute și exercitate în prezent și în viitor.

[1] Sf. Maxim Mărturisitorul, Mystagogia, PG 91, 663D.

[2] Sf. Ciprian, De Orat. Dom., 23, PL 4, 536.

[3] Sf. Ioan Gură de Aur, Explicatio in Ps 149 (PG 55, 493).

[4] Sf. Ignatie Teoforul, Epistola către Smirnei, 8.

[5] Sf. Ciprian, Ep. 55, 24, 2; cf.: „episcopatus unus est cuius a singulis in solidum pars tenetur” (De unitate, 5).

[6] Sinodul I ecumenic (Nicaea, 325), canonul 4: „Se cuvine ca episcopul să fie instituit cel mai bine de către toţi episcopii din provincie. Dar dacă acest lucru ar fi dificil, fie datorită unei nevoie urgente, fie datorită lungimii drumului, adunându-se neapărat în acelaşi loc cel puţin trei, după ce şi cei absenţi au fost coalegători şi au consimțit prin scrisori, să fie făcută atunci hirotonia. Iar validarea [kyros] celor petrecute să se ofere în fiecare eparhie mitropolitului .” Cf. Canon 1 Apostolic: „Un episcop să fie hirotonit de către doi sau trei episcopi”.

[7] Primul Sinod Ecumenic (Niceea, 325), canonul 4. De asemenea și canonul 6: „dacă cineva ar deveni episcop fără acordul mitropolitului, marele sinod a hotărât că unul ca acesta nu se cuvine să fie episcop”.

[8] Al patrulea Sinod Ecumenic (Calcedon, 451), canonul 12: „Iar toate oraşele care au fost onorate deja prin scrisori imperiale cu numele de metropolă, cât şi episcopul care cârmuieşte biserica ei, să se bucure doar de cinste, adică să fie păstrate adevăratei [kata aletheian] metropole drepturile ei proprii.”

[9] Al saptelea Sinod Ecumenic (Niceea II, 787), canonul 11 acordă mitropoliților dreptul de a numi iconomi bisericești în eparhiile sufragane dacă episcopii nu prevăd acest lucru.

[10] Cf. Sinodul din Antiohia (327), canonul 9: „Este potrivit ca episcopii din fiecare provincie [eparchia] să se supună episcopului care prezidează în metropola”.

[11] Cf. Primul Sinod Ecumenic (Niceea, 325), canonul 6: „Să fie în vigoare vechile obiceiuri, cele din Egipt şi din Libia şi din Pentapole, încât episcopul din Alexandria să aibă stătânirea tuturor acestor ţinuturi, fiindcă există același obicei şi pentru episcopul Romei. Dar, de asemenea, și în ceea ce privește Antiohia, şi în celelalte eparhii, să le fie păstrate Bisericilor privilegiile [presbeia]. Al doilea Sinod Ecumenic (Constantinopol, 381), canonul 3: „episcopul Constantinopolului să deţine primatul de onoare [presbeia tes times] după episcopul Romei, datorită faptului că acesta este noua Romă”; Al patrulea Sinod Ecumenic (Calcedon, 451), canonul 28: „Părinţii au conferit în mod corespunzător privilegiile [presbeia] pentru tronului Vechii Rome, prin faptul că acea cetate era imperială. Şi, fiind îndemnaţi de acelaşi scop, cei o sută cincizeci de episcopi prea-iubitori de Dumnezeu au atribuit presfântului tron al Noii Rome privilegii egale, judecând raţional că cetatea care a fost onorată cu o conducere imperială şi cu un Senat şi care se bucură de privilegii egale cu Vechea cetate imperială a Romei, să fie înălţată, precum aceea, şi în chestiunile bisericeşti, fiind a doua după ea” (acest canon nu a fost niciodată receptat în Occident);  Sinodul din Trullo (692), canonul 36: „Reînnoind cele legiferate de către cei 150 de sfinții Părinți, adunați în această cetate imperială și de Dumnezeu păzită, și de cei 630, întruniți în Calcedon, hotărâm ca tronul Constantinopolului: „să se bucură de privilegiile egale [presbeia] cu ale Tronului vechii Romei, fiind înălţat, precum acela, şi în chestiunile bisericeşti, fiind al doilea după el”. După acesta, să se numere tronul metropolei Alexandriei, apoi cel al Antiohiei, și după acesta, cel al Ierusalimului.”.

[12] Ieronim, In Isaiam 14, 53; Leo, Sermo 96, 2-3.

[13] Cf. Sinodul VII ecumenic (Nicaea II, 787): J. D. MANSI, Sacrorum conciliorum nova et amplissima collectio, XIII, 208D-209C.elearăriicripturilor și Părinților asemenea și

[14] Sinodul de la Sardica (343), canoanele 3 și 5.

[15] Cf. Sinodul din Trulo, canonul 2. De asemenea, Sinodul fotian din 861 a acceptat canoanele din Sardica prin recunoașterea episcopului Romei ca având un drept de casare în cazurile deja judecate la Constantinopol.

[16] Al patrulea Sinod Ecumenic (Calcedon, 451), canoanele 9 și 17.