Conștiința noastră în fața iubirii sfâșiate de durere

0
1835

Conștiința noastră în fața iubirii sfâșiate de durere

Pr.Patriciu VLAICU

CLUB-COLECTIV-CANDELE-FOTO-ZF.RO_Ultimele evenimente din București și din țară au marcat opinia publică și foarte multă lume este derutată. Bisericii, în dimensiunea ei instituțională, i s-a reproșat că nu a avut o atitudine potrivită față de catastrofa care a avut loc zilele trecute în București. Analizarea corectă a acestui moment și a valului de indignare și revoltă ne poate ajuta să înțelegem mai bine o problematică deosebit de complexă cum este aceea a locului și rolului pe care Biserica și le poate și trebuie să le asume în spațiul public.

În ultimii ani Biserica a fost acuzată că își dorește cu orice preț să domine prin soboare, ceremonii, pelerinaje, comunicate bisericești, trust de presă, și înșiruirea ar mai putea continua. În contextul unor astfel de critici, la sfârșitul lunii octombrie, am asistat la o „ezitare în front” din partea Bisericii, o absență din spațiul public, care a permis celor ce pândeau Biserica pentru a-i specula stângăciile și nepriceperile, să-și dezlănțuie întreg arsenalul pentru a o destabiliza.

Trebuie să recunoaștem că vehemența și complexitatea atacurilor în contextul problemelor evidente de gestionare a crizei și de comunicare, a făcut ca structura instituțională a Bisericii să treacă prin momente foarte delicate.

În calitate de cadru didactic universitar și cercetător în domeniul libertății religioase și a relațiilor Biserică-Stat, consider că este foarte important să identific și la cald cheia de lectură a acestor evenimente pentru a ajunge la o înțelegere profundă a realității și pentru a desluși apoi, la rece, dinamica în care societatea românească se înscrie în contextul mai general. Această analiză, ca o reflecție de actualitate canonică, vi se adresează vouă studenților facultății de teologie, viitori preoți, și în consecință se dorește a fi cât se poate de directă și obiectivă, dar în același timp nu este decât o părere, un punct de vedere personal, departe de a fi exhaustiv sau fără lipsuri.

 O întrebare mă pune la încercare în zilele acestea:

Care a fost nefirescul în atitudinea instituțională a Bisericii, care a antrenat opinia publică într-o stare de protest, indignare și chiar revoltă?

Părerea mea este că românii au fost șocați de tragedia din clubul Colectiv și traumatizați de grozăvia pustiirii care a curmat viețile prietenilor, copiilor, cunoștințelor, s-au trezit brusc dintr-un coșmar care le ardea încă inimile și buzele. Buimăciți de incoerențele instituționale și înțelegând că acest coșmar este consecința celor 25 de ani de atitudini imature care au cultivat infantilitatea autorităților publice, și ne-au adormit instinctul civic, aveau nevoie de brațele părintești ale Bisericii pentru ca trezirea să nu fie mai traumatizantă decât era simțită în imediat. Este evident că Biserica, în dimensiunea ei instituțională a ratat ocazia de a-și manifesta public, natural, simplu și firesc, calitatea ei de mamă și durerea sfâșietoare. În același timp, nu cred că vreun preot, episcop, mitropolit sau Părintele Patriarh au fost o clipă indiferenți față de această suferință, dar lipsa de reacție firească imediată, izvorâtă din iubirea sfâșiată de durere, lasă un gol în sufletul celor care au nevoie de iubire, compasiune, sprijin sufletesc. Acel gol este umplut de judecată, mâhnire, indignare, revoltă.

Părerea mea este că acum s-a manifestat în concret nefirescul excesului de instituționalizare. Unii dintre voi ar putea considera că instituționalizarea Bisericii și dezvoltarea mecanismelor ei juridice și de reglementare ar trebui să mă bucure sau cel puțin să mă facă să mă simt în mediul meu, fiind profesor de drept canonic. Îmi asum riscul de a dezamăgi. Excesul de instituționalizare degradează caracterul eclezial și inhibă reacțiile spontane firești.

Consecințele excesului de instituționalizare s-au manifestat spontan prin lipsa de reacție imediată a fiecărui preot. Toți și fiecare în parte am privit spre vârful piramidei instituționale, așteptând de acolo dispoziții. Eu ca preot, cum să astept încuviințări pentru a plânge sau a mângâia pe cei ce sunt în durerea suferinței?

În Statutul Bisericii Ortodoxe Române (Art. 49,1), preotul paroh este numit părinte, „păstorul sufletesc al credincioşilor dintr-o parohie”. Este adevărat că același articol arată că preotul își asumă această slujire prin trimiterea în misiune pe care a primit-o din partea Bisericii prin episcopul locului. Trebuie însă să înțelegem că această delegare nu este una limitată până la lipsa de inițiativă pastorală personală, ci dimpotrivă, este una care încredințează preotului și clericului la orice nivel încrederea Bisericii, astfel încât el, în numele Bisericii întregi să-și manifeste slujirea părintească, cu atât mai mult în momente de criză, de accident sau dezastru, cum a fost acum. Toți și fiecare în parte ne-am dovedit marcați de excesul de instituționalizare și, de frica să nu greșim și să nu fim pedepsiți, am fost în situația de a aștepta ordin de sus și când nu era cazul. Este firesc să fim deschiși îndrumărilor de Sus, și sunt convins că le-am primit în inimile noastre, dar mai de sus decât de unde priveam.

Chemarea de Sus de a fi părinte, de a exprima iubirea, compasiunea, durerea, de a aduce mângâiere și întărire duhovnicească propriilor copii duhovnicești le-am primit când am devenit preoți, la hirotonire. Ce mamă așteaptă aprobare din partea celuilalt părinte, cap al familiei, pentru a-și scoate copilul din foc sau pentru a plânge de durere la căpătâiul pruncului în suferință sau decedat? Sfântul Apostol Pavel spune în epistola către Galateni 5, 22-23 că sunt atitudini împotriva cărora nu este lege și acestea sunt și cele care au fost așteptate din partea noastră. Într-adevăr, pentru a face o ceremonie fastuoasă cu sobor de preoți și corale, ar fi fost nevoie de aprobarea autorității ierarhice, dar să fim alături de cei în suferință, să aprindem o lumânare, să răspundem cu o rugăciune durerii, să aducem mângâiere, ar fi trebuit să fie o manifestare spontană a iubirii sfâșiate de durere.

Răspunsurile venite pe cale oficială au fost înțelese ca nepotrivite sau chiar arogante. Nici nu contează cum au fost ele de fapt dacă au fost percepute așa. În fața durerii nu contează părerea celui care o provoacă, importantă este starea celui ce se simte agresat. Din acest motiv, nu cred că e momentul să ne justificăm în vreun fel, ci să tragem învățături concrete. Dacă le-aș enumera pe cele mai importante, aș fi subiectiv, pentru că mie mi se pot părea unele mai importante decât altele, dar nu părerea mea este cea care contează. Reproșurile făcute Bisericii în aceste zile au prins în opinia publică și s-au amplificat pentru că în spatele lor este ceva care corespunde percepției publice. Biserica la nivelul instituției, dar și fiecare creștin în parte, ar trebui să asume sincer și smerit starea de fapt. Ar fi foarte grav dacă la o încercare viitoare de acest gen am avea din nou aceeași stângăcie și neînțelegere. Ar fi minunat dacă nu ar mai interveni situații de acest gen, dar din păcate cred că vor mai fi. Trebuie să învățăm din această încercare, să plecăm capul și, cu durere, rușinați că nu am fost la înălțimea momentului, să le dăm șansa copiilor noștri duhovnicești să ne ierte.

Săptămâna care se încheie azi este o Săptămână a Patimilor. Înfățișarea Săptămânii Patimilor ar trebui să fie vădită în fiecare dintre noi, de la primul până la ultimul, în modul în care ne asumăm lăuntric suferința și răstignirea lui Hristos în slăbiciuni, dar și în conștiința că suntem purtători ai Învierii.

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here