Știința academică a Dreptului canonic ortodox

0
1748

Știința academică a Dreptului canonic ortodox

Contribuțiile canoniștilor Nicodim Milaș și Joseph Zhishman

 

Lect. Univ. Dr. Iulian Mihai L. Constantinescu

Universitatea din Craiova

Facultatea de Teologie Ortodoxă

Titular Disciplina Drept canonic

Tel. 0762277892

E-mail: droitcanon@yahoo.fr

 

 

1. Aspecte introductive

Autoritatea Sinoadelor ecumenice, opera lor legislativă generală în întreaga Biserică, au făcut ca Dreptul scris să se impună în timp în viaţa Bisericii, în fiecare Biserică locală existând conştiinţa unei tradiţii disciplinare permanente. De la aplicarea cutumei locale s-a trecut la perioada reglementării bisericeşti în chip pozitiv de către organele competente, iar din epoca împăratului Teodosie I legile bisericeşti au primit forţa legii de stat, implicând necesitatea unui corp de Drept canonic[1]. Mai târziu, în secolul al VI-lea, împăratul Justinian avea să confirme validitatea juridică a Sfintelor Canoane emise de autorităţile colegiale superiore în Biserică, Sinoadele ecumenice, dar şi Sinoadele locale confirmate prin opera canonică a Sinoadelor ecumenice (Novela 131). Aşadar, Dreptul scris a luat amploare în Biserică, fără a putea ignora şi importanţa cutumelor[2], aceasta reieşind şi din Nomocanonul în XIV Titluri, precum şi din comentariile canoniştilor clasici orientali ai secolului al XII-lea, cu precădere ale lui Teodor Balsamon asupra acestui nomocanon. Din a doua jumătate a secolului al IX-lea, adică după epoca Nomocanonului în XIV Titluri din timpul patriarhului Fotie al Constantinopolului, devenit Colecţie oficială de canoane în Biserica Ortodoxă, creativitatea canonică s-a limitat numai la anumite domenii, cum ar fi dreptul matrimonial sau legea monahală, fără a aduce schimbări privind organizarea şi conducerea unităţilor bisericeşti locale. În timp, după confirmarea Nomocanonului în XIV Titluri ca general în Biserică prin Sinodul endemic de la Constantinopol din 920, după cum afirmă regretatul canonist ortodox, arhiepiscopul Pierre (Peter) L’Huillier în teza sa de doctorat în Drept canonic, „multe canoane au creat probleme în privinţa sensului şi a aplicabilităţii lor”[3], însă din respect faţă de tradiţie, având aici în vedere şi formalismul lor legal, bizantinii au evitat să susţină ideea de „legi perimate”. Aşa s-a născut în Biserica Orientului, în primele secole al celui de-al doilea mileniu creştin, nevoia unor comentarii autorizate ale canoanelor, abia din secolul al XII-lea putând vorbi de intensificarea studiilor de Drept canonic şi a exegezei textelor canonice[4] prin opera comentatorilor clasici ai secolului de aur al Dreptului canonic (atât pentru Orient, cât şi pentru Occident[5]). Aşa putem vorbi în această perioadă de scurtele comentarii ale diaconului Alexis Aristenos (prin anii 1118-1143) la Synopsis a lui Ştefan Efeseanul (sec. VI sau VII, completată în sec. X de magistrul Simeon), de comentariul (Έξηγησις) lui Ioan Zonaras care a fost preocupat de sensul exact al textelor canoanelor, precum şi de comentariile lui Teodor Balsamon, care, deşi a dovedit puţină originalitate în comentarea canoanelor, totuşi s-a impus prin referirile sale la cazuistica de drept a vremii sale[6] şi prin corelarea canoanelor cu textele legilor civile în conformitate cu scopul operei sale[7].

Este important să menţionăm aceste aspecte istoric-canonice în prezenta lucrare întrucât după epoca celor 7 Sinoade ecumenice (325-787) şi până la căderea Constantinopolului sub turci în 1453 (adică a doua perioadă de legiferare a Bisericii) în viaţa Bisericii de Răsărit se conturează o vastă operă legislativă prin întocmirea colecţiilor de legi pentru a întări, pe temelie de drept, instituţiile bisericeşti şi crearea unei jurisprudenţe. Toate aceste colecţii au constituit din secolul al XIX-lea surse importante pentru primele manuale de Drept canonic ortodox. Astfel, cele mai importante colecţii, precum colecţiile lui Ioan Scolasticul (†577), contribuţiile lui Dionisie Exiguul (†545), consideraţiPărinţii Dreptului canonic[8], Sintagma patriarhului Fotie (883), comentariile canoniştilor bizantini ai secolului al XII-lea şi ale lui Matei Vlastares (1335) au contribuit la întemeierea ştiinţei Dreptului canonic[9] şi la exprimarea sa academică în secolul al XIX-lea.

Deşi astăzi, în Biserica Ortodoxă, facem adesea referire la opera canoniştilor clasici bizantini ai secolului al XII-lea, operă care a făcut obiectul monumentalei colecţii a profesorilor greci G. Rallis şi M. Potlis, numită Συντάγματος τν θείων κα ερν κανόνων[10](Sintagma ateniană) în a doua jumătate a secolului al XIX-lea (în 6 volume, Atena, 1852-1859; volumele 2, 3 şi 4 sunt cele mai importante întrucât cuprind canoanele apostolice, ale Sinoadelor ecumenice şi locale, ale Sfinţilor Părinţi şi comentariile canoniştilor bizantini din sec. al XII-lea ), totuşi nu putem vorbi în secolul al XII-lea în Ortodoxie de naşterea ştiinţei Dreptului canonic, aşa cum vorbesc canoniştii romano-catolici despre ştiinţa Dreptului canonic în Biserica Occidentului în această perioadă. Aceasta pentru că, în Biserica Occidentului, „în secolul al XII-lea, un călugăr din Camaldoli, profesor la Bologna, învățatul Gratian, va stabili sinteza unui mileniu juridic compilând toate sursele juridice în a sa Concordia Discordantium Canonum, mai cunoscută sub numele de Decretum Gratiani (Decretul lui Gratian), ceea ce va face din el părintele științei dreptului canonic… Cu această lucrare a lui Gratian, dreptul canonic va deveni, ca și teologia și filosofia, o știință în sensul clasic al termenului”[11].

Însă, în Orient, interpretările comentatorilor bizantini au dobândit mare greutate, ocupând un loc cvasi-oficial, după cum preciza un canonist rus[12], influenţând praxis-ul canonic al Bisericii Ortodoxe. Cu două secole mai târziu (secolul al XIV-lea, Tesalonic, 1335), Συνταγμα κατα στοιχειον a lui Matei Vlastares s-a impus nu numai la greci, dar şi la popoarele slave[13] şi la români[14], aceştia din urmă fiind singurul popor ortodox de origine latină, cu un creştinism de origine apostolică. Într-un studiu bine documentat, Profesorul Spyros Troϊanos a subliniat interesul manifestat în Grecia[15] faţă de legislaţia bizanzină, mai ales în secolul al XIX-lea, prin eforturile profesorilor jurişti de la Facultatea de Drept din Atena, Syntagma alfabetică a lui Matei Vlastares fiind utilizată în colecţiile de legiuiri ulterioare ale Bisericii Greciei. Syntagma alfabetică s-a folosit şi în colecţiilor nomocanonice ale altor Biserici Ortodoxe locale, precum a Bulgariei, unde Profesorul Ştefan Ţankov a alcătuit Pravilata în două volume (Sofia, 1912, 1915) în care a folosit şi Kormciaia Sfântului Sava din Biserica Serbiei, care va deveni colecţia nomocanonică oficială a Bisericii Bulgariei, dar şi în pravilele din Biserica Ortodoxă a românilor, începând din secolul al XVI-lea şi până la importantele pravile ale secolului al XVII-lea (ca de ex. Pravila Mare de la Târgovişte, 1652), prin pravile punându-se bazele Dreptului scris în Biserica Ortodoxă Română[16].

De asemenea, marele judecător Constantin Harmenopoulos (sec. al XIV-lea) a elaborat Hexabiblos, care, după cum spune prof. Vlassios Phidas, „exercită o influență frapantă asupra tuturor popoarelor ortodoxe până în secolul al XIX-lea”[17]. DupăNomocanonul lui Manuel Malaxos (sec. al XVI-lea), „pentru tradiția canonică a perioadei post-bizantine, Pidalionul, operă celebră a călugărilor Nicodim și Agapie, este… opera cea mai importantă (sec. al XVIII-lea)”[18].  

 

 

2. Începuturile științei academice a Dreptului canonic în spațiul ortodox

Dreptul canonic al Bisericii face parte prin conţinutul său din ramura de discipline practice, fără a ignora şi principiile dreptului în general de care se foloseşte. Pentru fixarea cu precizie a obiectului dreptului trebuie definită noţiunea de drept şi noţiunea de Biserică din perspectivă juridică. Când vorbim de ştiinţa Dreptului canonic în spaţiul ortodox şi despre studierea sa este important să se precizeze definiţia Dreptului canonic, obiectul şimetoda sa de cercetare, locul ocupat în sistemul general al ştiinţelor, precum şi relaţia cu alte ştiinţe şi diferenţierile existente. Obiectul de preocupare şi de studiu, precum şi metoda de cercetare sunt cu adevărat condiţii sine qua non pentru a vorbi de o ştiinţă. Astfel, prin ştiinţă (lat. scientia, -ae, doctrina, -ae, cognitio, -onis), în general, se înţelege acel ansamblu sistematic de cunoştinţe teoretice veridice despre cele două realităţi, obietivă şi subiectivă, format în cursul istoriei şi care se dezvoltă în timp pe baza practicii sociale[19]. Dreptul Bisericii constituie totalitatea normelor date de Mântuitorul Hristos şi de organele competente bisericeşti pentru a reglementa viaţa socială în sânul Bisericii. Ca disciplină teologic-juridică expune principiile şi normele de drept după care se conduce şi se organizează Biserica, în schimb, ca ştiinţă teologic-juridică, Dreptul canonic se ocupă cu „cercetarea, studierea şi analizarea metodică şi cu expunerea sistematică, adică cu închegarea într-un sistem logic a rânduielilor, principiilor şi normelor de drept după care se conduce Biserica Ortodoxă”[20], obiectul Dreptului Bisericii vizând reglementarea raporturile dintre membrii Bisericii, precum şi dintre membri şi autoritate, fiind aşa-zisul drept intern . Însă, raporturile Bisericii cu cei din afară sau cu Statul, adică aşa-zisuldrept extern, nefiind reglementate în mod unilateral de către Biserică, ci prin înţelegere cu organismele din afară, nu pot face parte din Dreptul canonic al Bisericii, aşa cum consideră canonistul Nicodim Milaş sau chiar şi alţi canonişti, ele intrând în domeniul politicii bisericeşti. 

În secolul al XIX-lea, în Ortodoxie, avându-se în vedere lipsa manualelor sistematice şi deci necunoaşterea legislaţiei canonice a Bisericii, precum şi importanţa instituţiei la care se referă Dreptul canonic, s-a simţit nevoia tot mai acut să se sistematizeze întreaga materie a Dreptului canonic, să fie prelucrată ştiinţific şi expusă în aşa fel încât să se cunoască pornirea dintr-un principiu fundamental şi direcţia spre un scop bine precizat, tocmai această expunere sistematică a Dreptului canonic formând ştiinţa lui[21]. Ştiinţa Dreptului Bisericii are un caracter pozitiv care exclude argumentările subiective, neputându-se accepta metoda raţionalistă promovată în Occident în secolul al XVIII-lea, respinsă chiar de canoniştii romano-catolici şi protestanţi. Scopul ştiinţei Dreptului Bisericii fiind expunerea originii şi dezvoltării dreptului canonic, menţionarea fundamentului său, stabilirea criteriului, cu ajutorul logicii juridice şi a legii istorice, cum susţine Milaş[22], după care sunt analizate schimbările survenite la nivelul instituţiilor locale în anumite împrejurări şi măsura în care acestea corespund prescripţiilor fundamentale ale vieţii Bisericii. Sistemul de tratare a Dreptului canonic promovat de Nicodim Milaş avea în vedere faptul că Biserica este comunitatea credincioşilor, cu scop precis, care se dezvoltă după norme stabilite, numai această direcţie formând obiectul ştiinţei Dreptului Bisericii, delimitându-se de obiectul ştiinţelor teologice. Ştiinţa Dreptului Bisericii pentru a fi şi o ştiinţă de drept trebuie să delimiteze instituţiile juridice de cele nejuridice din Biserică. Însă, nu toţi canoniştii vremii erau de acord cu promovarea diferitelor sisteme, întrucât principiile Dreptului Bisericii sunt aplicabile în general, independent de voinţa persoanelor, fiind un drept public în Biserică: „deci nu poate fi vorba de o diviziune a dreptului bisericesc, după cum fac unii, fără temei, şi numai pentru plăcerea de a se zice că dau la lumină sisteme de tratare a dreptului bisericesc”[23], cum afirma profesorul român Dimitrie Boroianu.    

            Prin urmare, o problemă mare a canoniştilor secolului al XIX-lea, care au iniţiat sistematizarea Dreptului canonic în Biserica Ortodoxă, a fost lipsa unei metode de studiu şi de cercetare ştiinţifică unanim acceptată. Aşa se poate explica folosirea masivă a bibliografiei occidentale, romano-catolică şi protestantă, faţă de care primii noştri canonişti, care au alcătuit manuale şi tratate sistematice, au avut un respect deosebit, într-o epocă în care în Orientul ortodox cunoaşterea legislaţiei canonice nu era la îndemâna oricui. De fapt, nu se poate vorbi de cercetare ştiiţifică, respectiv de o ştiinţă bine determinată în cadrul unui sistem mai larg de ştiinţe, dacă nu se bazează pe folosirea unei metodologii, adică a unui ansamblu de metode care să ajute studierea Dreptului canonic în complexitatea sa. Aşa cum precizează juriştii, metoda se referă la un complex de operaţii intelectuale care se folosesc în scopul atingerii obiectivelor privind cunoaşterea unui fenomen[24]. Din perspectiva cercetării juridice, principalele metode de cercetare sunt: metoda logică şimetoda istorică. Astfel, în timp, atât metoda logică s-a dezvoltat şi aplicat în cercetarea fenomenului juridic, impunându-se chiar logica juridică, cât şi metoda istorică, cea care studiază dreptul în perspectiva şi evoluţia sa istorică. O altă metodă importantă fiind cea a comparatismului, care vizează studierea comparativă a instituţiilor şi a diferitelor sisteme juridice. Tocmai această situaţie, a dificultăţii de a găsi o metodă în care să fie rânduită materia Dreptului canonic, a constituit o mare problemă care a dat naştere în timp la numerose discuţii privind promovarea diferitelor sisteme de drept, dar şi privind originalitatea lucrărilor din această perioadă a naşterii ştiinţei Dreptului canonic ortodox. Într-adevăr era dificil pentru că, pe de o parte trebuia să se respecte cerinţele ştiinţei în general, iar pe de altă parte trebuia să corespundă scopului ştiinţei Dreptului Bisericii în special. Pentru că nu exista un sistem bine precizat şi unanim acceptat, fiecare îşi rânduia materialul cum dorea, după propria concepţie şi după ştiinţa sa[25], canonistul român Dimitrie Boroianu afirmând în tratatul său sistematic Dreptul  bisericesc, la sfârşitul secolului al XIX-lea: „În general se obişnuise a se studia această disciplină teologică într-un mod practic, adică se expuneau regulile după care să se conducă membrii Bisericii în activitatea lor, aşa după cum se reglementează prin măsurile luate de sinoade. În felul acesta Dreptul bisericesc apare steril şi nesusceptibil de progres”[26]. Pentru a se ieşi din acest mod practic de expunere a Dreptului Bisericii, canonistul român propune întemeierea expunerii pe datele istorice şi pe noţiunile de filosofie, luându-se ca punct de plecare starea actuală a dreptului şi mergând până la originea lui, promovând metoda istorico-genetică împotriva tendinţei de divizare a dreptului în numerose sisteme de tratare a Dreptului canonic după placul fiecăruia. Faţă de metoda istorico-filosofică, Milaş era rezervat întrucât aceasta prezintă riscul, în viziunea sa, de a se aduce atingere însăşi doctrinei dreptului.    

Însă, în această perioadă de care ne ocupăm, enciclopediile de drept arătau mai multe metode de tratare: empirică, istorică, filosofică, istorico-filosofică şi istorico-dogmatică, iar expunerea ştiinţifică a Dreptului canonic era diferită. Evaluând toate aceste metode, canonistul Nicodim Milaş constată că metoda dogmatico-istorică este cea mai sigură[27], întrucât corespunde scopului ştiinţei Dreptului canonic al Bisericii Ortodoxe. Aceeaşi poziţie este împărtăşită şi de canonistul rus Ioan Sokolov în lucrarea sa „Despre metoda sau forma tratării legislaţiei bisericeşti” (Curs). Până a se ajunge la o oarecare unitate privind tratarea materiei Dreptului canonic în Orient, încercări de sistematizare au avut loc în Occident încă din secolul al XII-lea, începând cu Bernard de Pavia al cărui sistem s-a impus pentru o vreme în Apus (el împărţise colecţia sa Breviarium extravagantium în 5 părţi: judex, judicium, clerus, sponsalia, crimen). Pe lângă acest sistem, în Apus s-a mai impus şi sistemul împrumutat din Instituţiile lui Justinian, după care Dreptul canonic al Bisericii era împărţit în 3 părţi: περì πρóσωπα, περì πράγματα, περì αγωγας, sistem preluat de Paul Lancelottus (sec. XVI) în lucrarea sa (Pauli Lancelotti, Institutiones juris canonici, 1562), iar mai târziu de E. Joannovich în lucrarea Principia juris canonici… şi de Mitropolitul Andrei Şaguna în primul său manual de Drept canonic (Elementele Dreptului canonic), fără a putea afirma că Şaguna a preluat acest sistem de la Joannovich. Astfel, după cum spuneam, în secolul al XIX-lea nu era precizat un sistem autoritar, ci fiecare autor promova un anume sistem în funcţie de modul în care concepea obiectul acestei ştiinţe. Canonistul Milaş a promovat în lucrarea sa sistematică Dreptul bisericesc oriental, un sistem nou, după ce a studiat toate sistemele existente în Orient şi în Occident, cum însuşi afirma[28], prin urmare împărţind ştiinţa Dreptului Bisericii în cinci părţi: 1. Izvoarele Dreptului bisericesc şi colecţiile în care se cuprind ele; 2. Organizaţia Bisericii; 3. Administraţia Bisericii; 4. Viaţa Bisericii; 5. Raportul dintre Biserică-Stat şi eterodocşi. Faţă de Milaş, predecesorul său Mitropolitul Andrei Şaguna în Compendiul său de Drept canonic, prin care a reuşit prima mare lucrare sistematică de Drept canonic la români, dar cu relevanţă şi în celelalte Biserici Ortodoxe prin traducerea sa în germană, a împărţit materia acestei ştiinţe după următorul sistem: Introducere în Dreptul canonic; Prima parte: Dreptul canonic intern; Partea a doua: Dreptul canonic extern; Partea a treia: Despre legislaţiunea, administraţiunea şi ocârmuirea bisericească.      

Din cele menţionate se constată că Dreptul canonic al Bisericii se naşte dintr-o necesitate dată de organizarea independentă a Bisericii, care nu este condiţionată de diferitele împrejurări legate de loc şi timp. Privind forma dreptului, pe care o regăsim şi în Dreptul de stat[29], în secolul al XIX-lea se putea vorbi şi în Ortodoxie de cele două sensuri ale Dreptului canonic. În sensul său subiectiv, Dreptul canonic cuprinde drepturile membrilor săi, ca organism social, fie ca persoane fizice, fie ca persoane juridice, neputându-se susţine teza conform căreia Biserica este subiect al Dreptului, întrucât ea nu este nici persoană juridică în sensul filozofiei dreptului, nici corporaţie în care să fie uniţi indivizii într-un anumit scop[30]. Din punct de vedere obiectiv, Dreptul Bisericii cuprinde toate formele de drept care reglementează viaţa externă a Bisericii, ca organism social. 

            Episcopul Nicodim Milaş, cu adevărat o autoritate competentă în domeniu, care s-a impus prin vasta sa operă şi prin acrivia sa ştiinţifică la sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului al XX-lea în spaţiul ortodox sârbesc, afirma în 1890, cu prilejul publicării tratatului său Dreptul bisericesc oriental (tradus ca cea mai importantă lucrare sistematică de Drept canonic ortodox în toate Bisericile Ortodoxe locale) pe când era profesor la Şcoala bisericească din Zadar, că, în ciuda eforturilor canoniştilor anteriori de a pune bazele primelor manuale de Drept canonic, nu se impusese nici o lucrare completă care să abordeze întreaga problematică a Dreptului Bisericii greco-orientale[31], încercările de până atunci fuseseră, fie incomplete, fie abordaseră numai dreptul Bisericilor locale. Dacă lucrările din această perioadă, care au abordat părţi izolate ale Dreptului canonic, adică lucrările speciale, au fost apreciate de renumitul ierarh sârb, acestea contribuind la expunerea sistematică a ştiinţei Dreptului canonic, lucrările sistematice nu cunoscuseră o dezvoltare suficientă, „de aceea, putem spune că Ştiinţa dreptului Bisericii greco-orientale, actualmente (sec. XIX, n.n.), nu e terminată, ci se află în stadiul primei sale dezvoltări”[32]. Dintre lucrările speciale care au apărut în unele cărţi sau reviste academice bisericeşti ale vremii, Nicodim Milaş, ca şi mai târziu arhiepiscopul Pierre L’Huillier[33], menţionează lucrările canoniştilor ruşi ca cele mai importante, numindu-l pe arhimandritul Ioan Sokolov (1818-1869), care va deveni episcop de Smolensk şi ale cărui lucrări sunt foarte apreciate, ca „părintele dreptului bisericesc greco-oriental”, apoi menţionând şi lucrările profesorului de la Universitatea din Moscova, Alexius S. Pavlov. Deşi Milaş a încercat să pună în lumină numai contribuţiile canoniştilor slavi, de prim rang în viziunea sa, îl menţionează şi pe Mitropolitul Andrei Şaguna al reînfiinţatei Mitropolii a Transilvaniei şi Ungariei ca unul dintre primii canonişti care au întocmit lucrări sistematice de Drept canonic, precum şi o vastă operă canonică, considerând noi că mitropolitul românilor a fost cel dintâi canonist ortodox care a reuşit prin opera sa canonică sistematizarea ştiinţei Dreptului canonic ortodox, alături de Euthymius Joannovich (Principia juris ecclesiastici veteris ortodoxae orientalis ecclesiae secundum comune Directorium, 2 volume, 1841, 1847) şi de Arhimandritul Ioan Sokolov (Opyt kiursa ţerkovnago zakonobodnykh liudeniia, Incercare de legislaţie bisericească, curs, vol. I, S. Petersburg, 1851, două cărţi)[34]. Precizăm aici că Ioan Sokolov, cronologic vorbind, cel mai mare canonist rus din a doua jumătate a secolului al XIX-lea, s-a impus prin formarea sa academică, studiind la Academia din Moscova şi fiind profesor şi rector la Kazan, prin natura sa morală şi prin capacitatea sa intelectuală, în schimb fiind controversat prin atitudinea sa curajoasă, calificată chiar violentă de către profesorul Georges Florovski (Universitatea Harvard), în timpul Marilor Reforme ale ţarului Alexandru al II-lea[35]. El s-a pronunţat deschis despre recursul la justiţia creştină, reînnoirea vieţii şi lipsa de justiţie socială zilnică. Lucrarea sa, menţionată mai sus (Opyt kiursa… Eseu pentru un curs de jurisprudenţă bisericească), este cea mai importantă lucrare a sa, academică şi sistematică, fiind un înalt studiu al surselor, însă fără a reuşi să construiască un „sistem” de drept. Se pare, după cum precizează profesorul Georges Florovski, că cele două manuscrise ale lucrării sale au fost chiar cenzurate. Ioan Sokolov a dezvoltat în lucrările sale metoda istorică, specifică lumii academice din Rusia în această perioadă, reuşind să expună canoanele, pentru prima dată în rusă, într-o manieră istorică, astfel: „pentru prima oară, vechile canoane fundamentale ale Bisericii s-au prezentat în limba rusă într-o manieră mai mult istorică decât doctrinară”[36]. A publicat şi alte multe studii în revistele vremii şi a prezentat numeroase conferinţe, o lucrare a sa importantă fiind Despre monahismul episcopilor, publicată în revista Pravoslavnii sobesdnik (Interlocutorul creştin), în 1863. Această lucrare a creat multe discuţii, deşi fiind o lucrare pătrunzătoare, a fost catalogată ca o lucrare neconvingătoare, chiar neîntemeiată de către Filaret al Moscovei.

3. O mare personalitate și un erudit canonist al Bisericii Ortodoxe: Episcopul sârb Nicodim Milaș şi ştiinţa Dreptului canonic

 

Despre episcopul sârb Nicodim Milaş am făcut referiri şi mai înainte, privind poziţia sa în problemele de început ale ştiinţei Dreptului canonic al Bisericii Ortodoxe, aici menţionând câteva aspecte privind evoluţia sa profesională şi două dintre cele mai importante opere ale sale.

 

3.1. Câteva date biografice

Canonistul Nicodim (născut Nicolae) Milaş s-a născut la Sibenic în Dalmaţia în anul 1845, într-o familie săracă, dar ajutată de unchiul după tată Nicolae, de origine greacă. Mama sa, italiancă romano-catolică, a trecut la Ortodoxie înainte de căsătoria cu Trifon, contribuind la educaţia micului Nicolae, care a învăţăt italiană şi greacă în familie[37]. A urmat şcoala în Sibenic, chiar într-o mănăstire romano-catolică a dominicanilor, fiind cel mai bun elev, continuând apoi şcoala la Zadar, fiind o perioadă dificilă din viaţa sa, din cauza luptelor dintre slavi şi italieni[38], apoi la Carloviţ. Dorind să studieze la un nivel mai înalt, va pleca la Viena, unde va studia filosofia (1866), iar apoi teologia la Kiev. A terminat Academia Teologică de la Kiev ca cel mai bun student (cu lucrarea: Nomocanonul lui Fotie cel Mare, iulie 1871), urmând tot aici şi studii de doctorat. După călătoria la Lvov, unde a cunoscut uniaţia, şi Viena s-a întors la Zadar ca profesor. În 1873 a intrat în monahism (cu numele Nicodim), fiind şi profesor la Academia din Zadar unde a arătat capacitate pentru cercetare, impunându-se în întreaga Ortodoxie prin operele sale ştiinţifice diverse, prin care a căutat un răspuns fundamentat canonic la problemele canonice ale vremii[39]. A scris articole de cuprins canonic şi politic, apărându-i pe sârbi, fiind apologet al lor faţă de croaţii catolici şi cu acest prilej scriind lucrarea: Drepturile ortodocşilor în Imperiul austriac. Implicându-se în cercetarea ştiinţifică, s-a evidenţiat ca cel mai vestit canonist din ţările slave, fiindu-i de mare folos studiile sale la cele mai prestigioase şcoli de teologie, la Kiev şi la Cernăuţi.

            Pe 16 sept. 1890 a fost hirotonit episcop în Biserica greacă din Viena. În această demnitate, episcopul-canonist Nicodim Milaş a dat numerose soluţii canonice la problemele curente ale vremii, cum ar fi drepturile şi demnităţile clericilor căsătoriţi şi necăsătoriţi sau despre pericolul uniaţiei, luptând, ca şi Mitropolitul Andrei Şaguna în Transilvania în urmă cu câteva decenii, ca ortodocşii sârbi să aibă aceleaşi drepturi ca şi romano-catolicii şi protestanţii. De fapt, din 1895 a luptat insistent cu uniţii care se infiltraseră în Dalmaţia, întărindu-i pe ortodocşi în credinţă, scriind chiar o lucrare numită Dalmaţia ortodoxă (1901), ca o lovitură dată catolicilor.

            Pentru atitudinea sa, Milaş a avut foarte mulţi duşmani, fiind nevoit ca la 21 decembrie 1911 să trimită la Viena demisia ca ierarh, după ce în 1905 i se propusese scaunul de mitropolit al Belgradului pe care l-a refuzat. În 1912 s-a mutat la Dubrovnic unde a rămas pănâ la sfârşitul vieţii (decedat pe 20 martie 1915), cu un an înainte de decesul său autorităţile luându-i manuscrisele şi textele şi cele mai multe nefiind găsite.

Celebrul canonist Nicodim Milaş, după cum îl numeşte profesorul român Nicolae Popovici[40], a scris mult, fie cu numele, fie anonim, fie cu pseudonim, multe lucrări fiind pierdute sau distruse. Dintre lucrările sale le menţionăm pe următoarele:Opinie istoroc-canonică referitoare la crearea Mitropoliei sârbilor şi a românilor, 1873 (Este prima sa operă canonică, mult apreciată, argumentând necanonicitatea unei mitropolii comune a sârbilor şi românilor); Opinie despre unirea Bisericilor, Belgrad, 1874, 20 p.; Ierarhia bisericească în Biserica Ortodoxă după sursele canonice din primele 16 secole, Zadar, 1879, 160 p.;Codex canonum ecclesiae africanae, Zara, 1881; Pidalion al arhiepiscopului Sava, Zadar, 1884, 30 p.; Despre colecţiile canonice ale Bisericii Ortodoxe, Zadar, 1886, 85 p.; Problema Bisericii Răsăritene şi obligaţia Austriei să găsească soluţii pentru a rezolva problemele imperiului, Zadar, 1899, 25 p. (Opinia lui Milaş la lucrarea canonistului Dr. Albert Ehrhard); Dalmaţia ortodoxă, Novi Sad, 1901, 1600 p.; Tipikonul mănăstirii Hilandar, Mostar, 1902, 76 p.; Epistola patriarhului ecumenic Ioachim al III-lea, Zadar, 1903, 2 p.; Căsătoria între ortodocşi şi eterodocşi, Belgrad, 1906, 15 p.; Dreptul greco-roman despre proprietatea bisericească, Belgrad, 1907, 100 p.; Hirotonia ca impediment la căsătorie, Mostar, 1907, 113 p.; Dreptul penal bisericesc, Mostar, 1911, 550 p. (Milaş a sistematizat dreptul penal bisericesc, întrucât se simţea nevoia actualizării, armonizării şi reformării dreptului penal bisericesc. Unele pedepse nu erau înţelese şi nu aveau un caracter bisericesc, trebuind să li se dea un caracter legal şi disciplinar).

 

3.2. Lucrarea sistenatică a canonistului Milaș, un monument al Dreptului canonic ortodox: Dreptul bisericesc al Bisericii Ortodoxe, Zadar, 1890

Înainte de apariția celui mai complet manual sistematic de Drept canonic ortodox (1890), în 1873, Nicodim Milaş a publicat o lucrare în două volume, Canoanele Sfinţilor Apostoli, ale Sfinţilor şi ale Sinoadelor ecumenice, la Zadar, fiind una dintre primele traduceri din limba rusă. Lucrarea s-a impus în Biserica sârbilor, deşi iniţial a fost concepută pentru a oferi elevilor teologi o imagine de ansamblu asupra canoanelor. La numai câţiva ani, Milaş a completat prima ediţie a acestei lucrări, fiind conştient de importanţa ei, folosind comentariile canoniştilor bizantini ai secolului al XII-lea, lucrările arhimandritului Ioan (Sokolov), dar şi lucrările canoniştilor apuseni. Chiar în Prologul lucrării, Milaş precizează că aceste comentarii ale canoniştilor bizantini sunt utile peste secole şi de folos pentru a le lua în consideraţie, trebuind să fie recercetate. Faptul că Nicodim Milaş s-a gândit la editarea Sfintelor Canoane arată spiritul de muncă al lui, lucrând cu zel la comentarea canoanelor pentru a le folosi ca temelie pentru răspunsurile fundamentate la problemele vremii sale, fiind publicate cu ajutorul Mitropoliei de la Carloviţ.

Însă, în 1890, episcopul sârb publică la Zadar cea mai valoroasă lucrare a sa privind sistematizarea materiei Dreptului canonic ortodox, numită Dreptul bisericesc al Bisericii Ortodoxe (655 p.). El a scris această lucrare pe când era profesor la Liceul bisericesc din Zadar, atunci constatând că lipsea o astfel de lucrare sistematică, bine fundamentată canonic, în Biserica sârbilor, la final fiind mulţumit întrucât a fost o încercare foarte reuşită. Episcopul a fost felicitat pentru lucrare, o dovadă a valorii sale fiind faptul că a fost tradusă în mai multe limbi, precum germană, rusă, greacă, română, dar şi în alte limbi, precizând aici că, din păcate, unele traduceri nu au fost făcute după ediţia îmbunătăţită din anul 1902.

Această lucrare, care s-a aflat la temelia ştiinţei Dreptului canonic ortodox alături de opera Mitropolitului român Andrei Şaguna şi a altor canonişti români, greci și ruși, este extrem de importantă în întreaga Ortodoxie, am putea spune că până astăzi puţine tratate sistematice de Drept canonic ortodox se ridică la nivelul ştiinţific al lucrării lui Milaş. Manualul sistematic al lui Milaş are pe lângă introducere, cinci părţi cu capitolele respective. Așadar, canonistul Nicodim Milaş foloseşte următorul sistem: Introducere (Baza generală a dreptului bisericesc); Partea I: Despre sursele şi colecţiile dreptului bisericesc; Partea II: Organizaţia Bisericii; Partea III: Administraţia bisericească; Partea IV: Viaţa Bisericii; Partea V: Raportul Bisericii cu statul şi cu eterodocşii. Acest sistem de drept, ales de Milaş, este superior sistemelor folosite, atât în Occident, cât şi în Ortodoxie, după cum însuși afirmă, întrucât ţine seama de întregul organism bisericesc (3 părţi de care ştiinţa Dreptului canonic trebuie să ţină seama:organizarea, administrarea şi viaţa Bisericii)[41]. Deşi este discutabilă plasarea raporturilor Bisericii cu Statul în sistemul de Drept al Bisericii, întrucât acestea nu sunt reglementate unilateral de către Biserică, aşa cum am menţionat mai sus, totuşi Milaş le tratează la final, întrucât au intrat adânc în viaţa dreptului Bisericii, numai atunci fiind înţelese după familiarizarea cu organismul Bisericii. Cu toate acestea, acest sistem este folosit şi astăzi în tratatele de Drept canonic, valoarea acestei lucrări fiind incontestabilă, bine documentată, având în vedere o vastă bibliografie a vremii.   

La începutul secolului al XX-lea a început vasta operă de traducere a acestei lucrări în limbile Ortodoxiei, recunoscându-se faptul că era o lucrare inegalabilă, iar puţini canonişti ai vremii se puteau ridica la valoarea canonistului sârb, fără a desconsidera eforturile canoniştilor de la mijlocul secolului al XIX-lea.

Astfel, la români, lucrarea lui Milaş s-a tradus în 1915, după a doua ediţie germană (Mostar, 1905), de către D. I. Cornilescu şi V. S. Radu, textul fiind revăzut de Prof. I. Mihălcescu (viitor mitropolit al Moldovei, România). În Prefaţa traducerii româneşti, Prof. Mihălcescu afirma că un asemenea manual nu au nici ruşii, nici grecii, popoare cu o vastă cultură religioasă[42]. Poate că împrejurările au fost mai prielnice pentru Milaş decât pentru canoniştii ortodocşi ai altor Biserici locale, el fiind cetăţean al Imperiului austriac, cunoştea multe limbi, a avut acces la biblioteci de valoare, având şi posibilităţi de tipărire. Expunem aprecierea Profesorului I. Mihălcescu faţă de sistemul acestui manual, care este foarte elocventă pentru modul în care a fost receptată această lucrare în Ortodoxie: „Tratarea chestiunilor din punct de vedere istoric, atât în sânul Bisericii ecumenice cât şi al Bisericilor particulare, de la început şi până astăzi, expunerea şi analiza legiuirilor pur bisericeşti şi politico-bisericeşti ale fiecărei Biserici ortodoxe, precum şi indicarea canoanelor referitoare la fiecare chestiune în parte, fac din acest Drept Bisericesc nu numai cel mai de seamă manual ortodox, dar îl pun chiar mai presus de cele mai multe manuale de Drept Bisericesc romano-catolic şi protestant”[43], aceste manuale excepţionale ale acestui manual recomandându-l în toate Bisericile Ortodoxe locale.    

Așadar, ultimii ani ai secolului al XIX-lea şi începutul secolului al XX-lea au fost, cu adevărat, dominaţi de eruditul episcop sârb Nicodim Milaş, personalitate marcantă a Bisericii sârbilor, dar şi a întregii Ortodoxii, opera sa fiind de prim rang în iconomia naşterii ştiinţei Dreptului canonic ortodox şi un pas important înainte în domeniul cercetării şi dezvoltării doctrinei canonice şi a jurisprudenţei canonice a Bisericii noastre, dacă ţinem cont că toate lucrările ulterioare de Drept canonic s-au polarizat în jurul operei lui Milaş. Pe lângă tratatul său numit Dreptul bisericesc oriental, o lucrare de mare interes, a fost cea privind Canoanele Bisericii Ortodoxe cu comentarii (publicată prin anii 1895-1896), care, deşi ar trebui revizuită pe baza ultimelor studii în domeniu, se utilizează şi astăzi ca lucrare de referinţă de către canoniştii ortodocşi. Pentru a sublinia importanta contribuţie a canonistului sârb, facem precizarea că în anul 1928 canonistul român Constantin Dron (1883-1972) scria în teza sa de doctoratValoarea actuală a canoanelor  (Bucureşti, 1928) că materialul informativ în Biserica Ortodoxă Română este foarte sărac[44], neexistând lucrări de valoare sistematice şi colecţii de canoane comentate, cu câteva excepţii: Sintagma ateniană a profesorilor Rallis şi Potlis; lucrările Mitropolitului Andrei Şaguna; lucrarea profesorului Dimitrie Boroianu (1864-1951), în două volume (Iaşi, 1899), recunoscut ca deschizător de drumuri în eforturile vremii de a crea manuale de Drept canonic; Pidalionul grec tradus la mănăstirea Neamţ (1844); publicaţiile profesorului acad. Constantin Erbiceanu privind comentariile la canoane, însă incomplete; tratatul sistematic Dreptul bisericesc oriental de mare valoare al episcopului Nicodim Milaş (Canoanele cu comentarii fiind traduse în limba română abia în 1936); alte lucrări neortodoxe occidentale[45].   

În final, apreciem că Nicodim Milaş a fost un episcop luminat şi cercetător desăvârşit, iar faptul că a studiat şi a trăit în comunităţi diferite l-a ajutat pe Milaş să dobândească o cultură vastă şi să cunoască mai multe limbi, precum slavă, germană, italiană, greacă, ajutându-l în cercetarea şi sistematizarea ştiinţei Dreptului canonic ortodox. Bun cunoscător al Sfintelor Canoane, a comentariilor canoniştilor bizantini, a lucrărilor canoniştilor apuseni şi a întregii Tradiţii bisericeşti, episcopul Nicodim Milaş a fost recunoscut la nivel internaţional ca unul dintre cei mai mari canonişti şi teologi ortodocşi, fiind studiat în Ortodoxie, cât şi în Occident (ex. prof. Herbst, C.J. Hefele, J.B. Pitra), remarcându-se ca un stâlp neclintit al Ortodoxiei într-o perioadă dificilă din istoria Bisericii Răsăritului.

 

 

4. Rolul prestigioasei Facultăți de Teologie Ortodoxă de la Cernăuţi şi contribuţia profesorului catolic Joseph Zhishman la naşterea şi dezvoltarea ştiinţei Dreptului canonic al Bisericii Ortodoxe

 

4.1. Câteva date biografice

Joseph Zhishman (specialist în Drept)[46] s-a născut într-o familie romano-catolică în anul 1820 la Liubliana, în Slovenia de azi, urmând cursurile Facultăţii de Drept a Universităţii din Viena (1839-1843), dar a urmat şi studii de istorie, filologie, filosofie, ştiinţele naturii, fiind atras, în acelaşi timp, de studiul mai multor limbi europene şi orientale, cum ar fi limba greacă. Faptul că stăpânea bine limba greacă, având şi studii de Drept, s-a ocupat în viitor de studiul Dreptului canonic al Bisericii Ortodoxe, fiind ajutat în demersul său şi de preocupările sale în domeniul filosofiei care s-au finalizat în 1848 prin dobândirea titlului de Doctor în filosofie. Deşi a fost profesor de gimnaziu, la Trieste şi la Viena, Joseph Zhishman a rămas atras de domeniul Dreptului şi prin excelenţă de Dreptul canonic al Bisericii Răsăritene, aceste priorităţi în studiile şi cercetările sale ştiinţifice fiind determinate de publicarea primei sale lucrări ştiinţifice impunătoare [Die Unionsverhandlungen zwischen der orientalischen und römischen Kirche seit dem Anfange des XV. Jahrhunderts bis zum Concil von Ferrara] , cu privire la încercările de unire dintre Biserica Ortodoxă şi Biserica Romano-Catolică, în 1858 la Viena, funcţionând în perioada 1854-1861 chiar ca expert în cadrul Ministerului Cultelor.

Avându-se în vedere cunoştinţele sale juridice, dar şi în domeniul Dreptului canonic al Bisericii Orientului, J. Zhishman a fost implicat de către Ministerul Cultelor, începând cu anul 1861, în diferitele expertize, statute şi legi de funcţionare cu privire la Bisericile Ortodoxe, aflate în graniţele imperiului şi la institutele lor de învăţământ teologic. Aşa s-a remarcat profesorul J. Zhishman în înfiinţarea celei mai importante Facultăţi de Teologie Ortodoxă a vremii, Facultatea de Teologie Ortodoxă a Universităţii din Cernăuţi, care avea să joace un rol științific[47] foarte important în perioada de care ne ocupăm, alături de Kiev și Atena. Astfel, în 1874 J. Zhishman a reuşit să întocmească, la cererea Ministerului Cultelor, un raport privind transformarea Institutului Teologic ortodox de la Cernăuţi în Facultate de Teologie în cadrul Universităţii din Cernăuţi care urma să fie înfiinţată (1875), la a cărei înfiinţare a contribuit din plin şi profesorul vienez, Zhishman. Deşi contribuţia juristului vienez este incontestabilă, astăzi, puţini teologi şi canonişti ai Bisericii Ortodoxe mai fac referiri la implicarea activă a profesorului Zhishman la înfiinţarea primei instituţii de învăţământ teologic ortodox de un înalt nivel didactic şi ştiinţific, care corespundea standardelor universitare ale vremii şi ale normelor existente în învăţământul universitar din Imperiul Austro-Ungar.

În cadrul proiectului de cercetare de la Universitatea din Viena al profesorilor-jurişti ai Facultăţii de Drept (moştenitorii direcţi ai operei profesorului Joseph Zhishman), care vizează contribuţia canonică la naşterea şi dezvoltarea ştiinţei Dreptului canonic ortodox în Imperiul Austro-Ungar, tânărul jurist Thomas Mark Németh (Würzburg) a readus în lumină contribuţia canonică a profesorului Zhishman, ca cel ce a sistematizat Dreptul matrimonial canonic prin lucrarea sa foarte des citată azi de specialiştii în Drept canonic [Das Eherecht der orientalischen Kirche], apărută la Viena în 1864, privind Dreptul căsătoriei în Biserica Orientală, juristul de la Viena reuşind, după cum însuşi afirmă[48], să sistematizeze opera canonică a profesorului Zhishman şi să pună în lumină implicarea sa pentru înfiinţarea celei mai importante Facultăţi de Teologie Ortodoxă din Imperiul Austro-Ungar şi din lumea ortodoxă, Facultatea de Teologie Ortodoxă de la Cernăuţi, unde s-a predat şi Dreptul canonic de emeriţi profesori, specialişti în Drept canonic, unii chiar ucenici ai profesorului Zhishman. Aici, la Cernăuţi, s-au format numeroşi teologi şi canonişti, unii de prim rang în Ortodoxie, menţionând aici pe Părintele Prof. Dumitru Stăniloae (Teologie Dogmatică) şi pe Părintele Prof. Liviu Stan (Drept canonic), Profesori la Institutul Teologic Ortodox din Bucureşti, Părintele Dumitru Stăniloae fiind cel mai mare dogmatist ortodox al secolului al XX-lea, după cum au afirmat numeroşi teologi, precum regretatul Prof. Olivier Clément[49], iar Părintele Liviu Stan s-a impus ca cel mai mare canonist român, recunoscut în întreaga Ortodoxie ecumenică[50] (ex. a primit titlul de Doctor honoris causa la Facultatea de Teologie Ortodoxă din Atena în 1968).    

            Astfel, pe lângă opera sa juridic-canonică, de reală importanţă pentru cercetarea naşterii ştiinţei academice a Dreptului canonic în spaţiul ortodox este şi activitatea profesorului Zhishman şi eforturile sale pentru înfiinţarea Facultăţii de Teologie Ortodoxă de la Cernăuţi şi respectiv o universitate de prestigiu la Cernăuţi care să corespundă tuturor standardelor de calitate academică din care nici Dreptul canonic al Bisericii Ortodoxe nu a lipsit şi nu putea să lipsească, conturându-se de atunci şi până astăzi direcţiile ştiinţifice şi principiile pentru studiul disciplinei Dreptului canonic ortodox.

Anul 1867 a constituit pentru J. Zhishman un moment foarte important, am putea spune de cotitură în viaţa sa, întrucât au avut loc două schimbări: a fost ales ca profesor al prinţului coroanei Rudolf şi a primit funcţia de profesor extraordinar de Drept canonic oriental la Facultatea de Drept a Universităţii din Viena. Ca profesor de Drept canonic oriental şi ca cercetător în Dreptul canonic al Bisericii de Răsărit, profesorul Joseph Zhishman a lăsat pentru doctrina canonică lucrări de mare importanţă până azi, cum ar fi cele două lucrări privind dreptul căsătoriei şi al instituţiei sinodale în Biserica Ortodoxă: [Das Eherecht der orientalischen Kirche, Wien, 1864], [Die Synoden und die Episkopal-Ämter in der morgenländischen Kirche, Wien, 1867]. În ceea ce priveşte contribuţia profesorului Zhishman la înfiinţarea Mitropoliei de la Cernăuţi, prin rapoartele sale în calitate de expert în cadrul Ministerului Cultelor, precum şi a episcopiei sufragane de Cattaro, alături de cea de Zara, unde va fi episcop şi canonistul Nicodim Milaş, el semnând personal actele de înfiinţare, cu toate acestea, rămânând în umbră, chiar necunoscută, lucrarea ilustrului expert ministerial, Joseph Zhishman, care pentru meritele sale în cercetarea Dreptului Bisericii Răsăritene a primit în 1873 şi titlul de Doctor în Drept la Facultatea de Drept a Universităţii din Viena[51].

Aşadar, J. Zhishman, bun cunoscător al lucrărilor de Drept canonic ortodox din vremea sa, a reuşit să se impună prin opera sa în literatura de specialitate, lucrările sale sistematice fiind de referinţă şi astăzi, încheindu-şi activitatea academică prin recunoaşterea meritelor didactice şi ştiinţifice, amintind aici şi faptul că Zhishman a contribuit la dezvoltarea Bibliotecii din Viena vremii sale, în calitate de director, aceasta devenind peste timp baza Bibliotecii Naţionale a Austriei de azi. În 1894 a trecut la cele veşnice, fiind recunoscut ca unul dintre personalităţile secolului al XIX-lea, în domeniul politic şi teologic, impunându-şi viziunea în ceea ce priveşte raporturile Bisericii cu Statul, Dreptul canonic ortodox, în care s-a implicat activ, fiind promovat în învăţământul teologic ortodox ca o ştiinţă academică printre alte ştiinţe ale vremii, tratatele sale de Drept canonic folosind studenţilor ortodocşi şi folosesc şi astăzi specialiştilor în Drept canonic.

 

4.2. Activitatea didactică a profesorului Joseph Zhishman şi implicarea sa în înfiinţarea Facultăţii de Teologie Ortodoxă a Universităţii din Cernăuţi

Implicarea activă a profesorului Joseph Zhishman în activitatea didactică, de cerctare ştiinţifică în domeniul Dreptului canonic ortodox şi în coordonarea învăţământului teologic ortodox din Imperiul Habsburgic s-a intensificat din anul 1867, după ce a fost numit profesor extraordinar de Drept canonic oriental în cadrul Facultăţii de Drept a Universităţii din Viena, primind şi competenţa de a ţine prelegeri în Drept canonic, precum şi sarcina din partea Ministerului Cultelor de a se ocupa de teologii ortodocşi şi de institutele lor de teologie. Şi fiindcă teologii catolici erau suspectaţi de încercare de racolare a ortodocşilor în cadrul procesului educaţional şi pentru că J. Zhishman era un remarcabil profesor de Drept canonic oriental, care deja se remarcase prin opera sa citată de către toţi canoniştii ortodocşi ai vremii, Guvernul vienez l-a însărcinat cu îndrumarea teologilor bucovineni ai Institutului Teologic de la Cernăuţi în cadrul studiile lor de la Viena, cu sprijinul Fondului bucovinean pentru religii. Printre aceşti teologi s-au numărat și viitori profesori ai renumitei Facultăţi de Teologie Ortodoxă a Universităţii din Cernăuţi, la înfiinţarea căreia s-a implicat însuşi profesorul Zhishman. Teologii ortodocşi de la Viena urmau planuri de învăţământ alcătuite de J. Zhishman, el coordonându-le lucrările ştiinţifice, punându-le la dispoziţie lucrările sale ştiinţifice, precum şi altele care au intrat în fondul de carte al institutului bucovinean şi, în acelaşi timp, înlesnindu-le stagii de cercetare în alte universităţi, precum Bonn, München şi Zürich. Între ucenicii profesorului Zhishman îi menţionăm pe Alexiu Comorosan, care din 1875 a funcţionat ca profesor extraordinar de Teologie Dogmatică la Cernăuţi, fiind un deschizător de drumuri în domeniul Teologiei Dogmatice prin tratatele sale, dar şi studentulVasile Repta, numit profesor pentru Studiul biblic şi exegeza Noului Testament (1875), care va fi ales arhiepiscop de Cernăuţi (1902-1924).

            Însă, cel mai de seamă ucenic canonist al profesorului Zhishman, la Viena (1870-1872), a fost Constantin Popovici, ca monah Clementie (fiul profesorului de Istorie bisericească, Constantin Popovici), acesta devenind din 1875 profesor extraordinar de Drept canonic la Facultatea de Teologie din Cernăuţi, dar şi decan al facultăţii, rector al universităţii şi chiar parlamentar la Viena, fiind autor a numerose lucrări de Drept canonic, scrise în mai multe limbi, de referinţă şi astăzi pentru disciplina Dreptului canonic.

Astfel, Joseph Zhishman s-a implicat activ în organizarea instituțională a facultății, neacceptând dependența instituțiilor universitare teologice de autoritățile bisericești, întrucât aceasta ar împiedica activitatea științifică. Prin urmare, Zhishman a respins, pentru motive întemeiate canonic, corpul profesoral compus din preoți hirotoniți, arătând că au existat mulți laici teologi și canoniști în Biserică, dorind ca laicii să intre în învățământul teologic ca profesori, iar mai apoi dacă doresc se pot căsători și hirotoni. De asemenea, el nu a acceptat să fie profesori cei a căror ortodoxie era discutabilă, considerând că dacă relația Biserică-Stat este bine reglementată se pot evita astfel de probleme și în sânul instituțiilor de învățământ teologic. De fapt, este interesant a se studia viziunea lui Zhishman față de raporturile Bisericii cu Statul, întrucât el lega opinia etatistă a vremii de concepția bizantino-grecească, aceasta ajutându-l în special la apărarea drepturilor împăratului împotriva numeroaselor cereri de autonomie bisericească venite din partea Bisericilor Ortodoxe din imperiu, care accentuau latura națională pe baza principiului canonic etnic.

Meritul profesorului J. Zhishman a constat, aşadar, pe lângă contribuţia sa prin tratatele sale de mare valoare şi de actualitate pentru cercetarea ştiinţifică în Dreptul canonic ortodox, în înființarea Mitropoliei de la Cernăuți și în implicarea sa la educarea şi formarea primei generaţii de profesori de teologie de la Cernăuţi, la istoria de succes a viitoarei facultăţi, dar şi la însăşi înfiinţarea acestei facultăţi şi a universităţii de aici, având în vedere faptul că, după cum susţinea Lemayer, institutul eparhial de la Cernăuţi era în această perioadă, la jumătatea secolului al XIX-lea, mai mult decât un simplu institut, existând toate premisele transformării lui în facultate de teologie, care şi-a menţinut după înfiinţare un caracter supranaţional.  

 

***

Așadar, secolul al XIX-lea a marcat un moment important în sistematizarea Dreptului canonic al Bisericii Ortodoxe, conturându-se știința Dreptului canonic ortodox, simţindu-se totodată  nevoia tot mai acut să se sistematizeze întreaga materie a Dreptului canonic, să fie prelucrată ştiinţific şi expusă în aşa fel încât să se cunoască pornirea dintr-un principiu fundamental şi direcţia spre un scop bine precizat, întrucât tocmai această expunere sistematică a Dreptului canonic formând ştiinţa lui. În această lucrare dificilă de debut s-au remarcat cele două personalități ale secolului al XIX-lea, episcopul sârb Nicodim Milaș și profesorul Joseph Zhishman.

 

                   

 

 


[1] A se vedea detalii la E. SCHWARTZ, Die Kanonessamlungen der alten Reichskirche, Gesammelte Schriften IV, Berlin, 1960, pp. 155-275.

[2] Vezi aici Jean GAUDEMET, La formation du droit seculier et du droit de l’Eglise au IV-e et V-e siecles, ed. IIe, Paris, 1979, pp. 187-188.

[3] Arhiepiscop Peter L’HUILLIER, Dreptul bisericesc la sinoadele ecumenice I-IV, trad. rom. din limba engleză de Pr. Prof. Univ. Dr. Alexandru I. Stan, Ed. Gnosis, Bucureşti, 2000, p. 21.  

[4] Eforturile depuse în secolul al XI-lea pentru interpretatea corectă şi aplicarea normelor canonice în viaţa practică bisericească în spiritul întregii doctrine canonice a Bisericii s-au intensificat cu rezultate notabile în secolul al XII-lea, secolul de aur al comentatorilor clasici bizantini. Vezi și W. WOLSKA-CONUS, „L’Ecole de Droit et l’enseignement du Droit à Byzance au XI-e siècle: Xiphilin et Psellos”, in: Travaux et Memoires, 7, Paris, 1979.

[5] A se vedea comentariile numeroase din literatura de specialitate în Biserica Romano-Catolică privind epoca lui Gratian de la Bologna: Jean WERCKMEISTER, „L’apparition de la doctrine du mariage contrat dans le droit canonique du 12e siècle”, in: Revue de Droit Canonique,53/1 (2003); Alain SERIAUX, Droit canonique, PUF, Paris, 1996 ş.a.

[6] Arhiepiscop Peter L’HUILLIER, Dreptul bisericesc la sinoadele ecumenice I-IV, p. 22.

[7] G. P. STAVROS, De Theodore Balsamone, Analysis operum ac mentis iuridicae, Rome, 1969.

[8] Pr. Prof. Dr. Liviu STAN, „Jus Ecclesiasticum. Dreptul în viaţa Bisericii”, in: Studii Teologice, 7-8 (1960), p. 470.

[9] Pr. C. DRON, Valoarea actuală a canoanelor, Bucureşti, 1928, pp. 22-23.

[10] „Pentru că noi ne referim aici la textele juridice, nu trebuie lăsat fără comentariu atitudinea juriștilor greci al secolului al XIX-lea, care nu au dorit să se ocupe de ediția surselor. Știm că până la publicarea celor șase volume Συντάγματος τῶν θείων καὶερῶν κανόνων de la 1852 până la 1859, de către G. A. Rallis și M. Potlis (1852-1859) cu sursele dreptului canonic oriental ortodox, singura ediție a surselor juridice, de drept profan de această dată, a fost lucrată de G. Rallis, care în 1836 a publicat Instituțiile de Teofil”, cf. Spyros N. TROΪANOS, „L’attitude de la science et de la pratique juridique envers le droit byzantin dans la Grèce du XIXe s.”, in: Études balkaniques [En ligne], 10 | 2003, mis en ligne le 07 avril 2009, Consulté le 13 décembre 2009. URL : http://etudesbalkaniques.revues.org/index343.html.

[11] Prof. Pier Virginio AIMONE, Scriptum du cours de droit canonique(text dactilografiat), Fribourg, 2004, p. 35; Vezi şi Alain SERIAUX,Droit canonique, PUF, Paris, 1996 ș.a.

[12] M. KRASNOJEN, Tolkovateli kanoniceskago kodeksa vostocinoi Ţerkvi, Aristin, Zonara i Valsamon, Moscova, 1892, p. 198.

[13]Syntagma lui Vlastares juca un rol important pe plan juridic și canonic, dar a avut, de asemenea, o influență asupra ideilor în lumea medievală balcanică. Date fiind bunele relații între țarul Dușan și țarul Ioan Alexandru, traducerea slavă putea fi acceptată în Bulgaria. Savantul rus Benešević, în 1901, avea să găsească în Biblioteca Sinodală din Moscova un manuscris (nr. 302) al Syntagmei datând de la jumătatea sau din a doua jumătate a secolului al XIV-lea. Descris ca fiind bulgar, acest manuscris ignoră regulile de ortografie atribuite patriarhului Eutimie. Gândim că ar putea fi vorba de o traducere slavă făcută începând cu redactarea greacă din Ohrida, undeva în Macedonia”, cf. Jivko PANEV, „La réception du Syntagma de Matthieu Blastarès en Serbie”, in: Études balkaniques [En ligne], 10 | 2003, mis en ligne le 08 avril 2009, Consulté le 13 décembre 2009. URL : http://etudesbalkaniques.revues.org/index309.html.

[14]Syntagma va începe să circule în Țările Române spre mijlocul secolului al XV-lea. Cel mai vechi manuscris este opera grămăticului Dragomir care o va redacta la Târgoviște, capitala Valahiei, în 1451, din ordinul domnitorului Ioan Vladislav al II-lea. Două alte copii vor apărea în Moldova: una făcută de un călugăr, în 1474, la mănăstirea Neamț, alta la Iași, în 1495, operă a grămăticului Damian. Syntagma era așa de răspândită în Moldova încât chiar Ivan cel Groaznic (1533-1584) va cere în 1554 domnitorului moldovean Alexandru Lăpușneanu să-i comande o copie slavă. Amintim aici un fapt important: textul Syntagmei lui Vlastares a fost folosit ca argument de Ioan Cuza, când a proclamat autocefalia Bisericii românilor”, cf. JivkoPANEV, „La réception du Syntagma de Matthieu Blastarès en Serbie”, in: Études balkaniques [En ligne], 10 | 2003, mis en ligne le 08 avril 2009, Consulté le 13 décembre 2009. URL : http://etudesbalkaniques.revues.org/index309.html.

[15] „În Grecia secolului al XX-lea mai întâi legislativul s-a preocupat de dreptul bizantin și, apoi, știința juridică”, cf. Spyros N. TROΪANOS, „L’attitude de la science et de la pratique juridique envers le droit byzantin dans la Grèce du XIXe s.”, in: Études balkaniques [En ligne], 10 | 2003, mis en ligne le 07 avril 2009, Consulté le 13 décembre 2009. URL : http://etudesbalkaniques.revues.org/index343.html.

[16] Vezi detalii în teza de doctorat în Științe juridice a regretatului Părinte Profesor Arhid. Univ. Dr. Ioan N. FLOCA, Din istoria dreptului românesc, I, Dreptul scris, Sibiu, 1993.

[17] Vlassios PHIDAS, Droit canon. Une perspective orthodoxe,Analecta Chambesiana 1, Centre Orthodoxe du Patriarcat Oecuménique, Chambésy, Genève, 1998, p. 37.

[18] Ibid.

[19] Gheorghe BOBOŞ, Teoria generală a Statului şi Dreptului, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1973, p. 7; ***Dicţionar Enciclopedic Român, vol. IV, Ed. Politică, Bucureşti, 1966, pp. 590-593.   

[20] Arhid. Prof. Univ. Dr. Ioan N. FLOCA, Drept canonic ortodox. Legislaţie şi administraţie bisericească, vol. I, EIBMBOR, Bucureşti, 1990, p. 55.

[21] Nicodim MILAŞ, Dreptul bisericesc oriental, trad. rom. după a doua ediţie germană de D. I. Cornilescu şi V. S. Radu, revăzută de Prof. I. Mihălcescu, Bucureşti, 1915, p. 11.

[22] Ibid., p. 12.

[23] Dr. D. G. BOROIANU, Dreptul bisericesc, vol. II, Iaşi, 1899, p. 18.

[24] Ioan CETERCHI, Ion CRAIOVAN, Introducere în Teoria generală a Dreptului, Ed. All, Bucureşti, 1993, p. 28; Vezi şi I. DOGARU, D. C. DĂNIŞOR, Gh. DĂNIŞOR, Teoria generală a dreptului, Ed. Themis, Craiova, 2000.

[25] Nicodim MILAŞ, Dreptul bisericesc oriental, p. 18.

[26] Dr. D. G. BOROIANU, Dreptul bisericesc, vol. II, p. 16.

[27] Nicodim MILAŞ, Dreptul bisericesc oriental, p. 13.

[28] Ibid., p. 19.

[29] Eugeniu SPERANŢIA, Introducere în filosofia dreptului, Tipografia Cartea Românească, Cluj, 1946, p. 173.

[30] În lucrarea Dreptul bisericesc oriental, pp. 6-7.

[31] Nicodim MILAŞ, Dreptul bisericesc oriental, p. 20.

[32] Ibid.

[33] Arhiepiscop Peter L’HUILLIER, Dreptul bisericesc la sinoadele ecumenice I-IV, trad. rom. de Pr. Prof. Univ. Dr. Alexandru I. Stan, Ed. Gnosis, București, 2000, p. 25.

[34] Această lucrare, apreciată de canonistul sârb Nicodim Milaş, pe lângă introducere, cuprinde trei secţiuni: I. Despre originea şi diferitele forme ale canoanelor; II. Explicarea legilor canonice fundamentale ale Bisericii; III. Privire generală asupra hotărârilor care întregesc canoanele mai vechi.

[35] Georges FLOROVSKI, Căile teologiei ruse, p. I, vol. 5, ed. Richard S. Haugh, trad. Robert L. Nichols, New York, 1979, p. 231.

[36] Ibid.; Vezi şi Arhiepiscop Peter L’HUILLIER, Dreptul bisericesc la sinoadele ecumenice I-IV, p. 25.

[37] ***Autobiografia lui Nicodim Milaş, Belgrad, 1983, pp. 13-23 (în sârbă), apud Milos AZDEJKOVIC, Τα μυστήρια κατα την κανονικη και ερμηνευτικη ανάλυση του Επίσκοπου Δαλματίαϛ Νικόδημου Μίλαϛ,ΘΕΣΣΑΛΟΝΙΚΗ, 2007, p. 20.

[38] Ibid., pp. 25-30.

[39] Milos AZDEJKOVIC, Τα μυστήρια κατα την κανονικη και ερμηνευτικη ανάλυση του Επίσκοπου Δαλματίαϛ Νικόδημου Μίλαϛ,p. 26.

[40] „Prefaţă”, in: Dr. Nicodim MILAŞ, Canoanele Bisericii Ortodoxe însoțite de comentarii, trad. rom. Uroș Kovincici și Dr. Nicolae Popovici, vol. I, partea a II-a, Arad, 1930, p. V.

[41] N. MILAŞ, Dreptul bisericesc oriental, p. 19.

[42] I. MIHĂLCESCU, „Prefaţa”, in: Ibid., p. VI.

[43] Ibid.

[44] Acelaşi lucru îl constatase cu câţiva ani înainte şi I. MATEIU în lucrarea sa Contribuţiuni la istoria Dreptului bisericesc, Bucureşti, 1922, p. 3.

[45] Pr. C. DRON, Valoarea actuală a canoanelor, teză de doctorat, București, 1928, pp. 12-16.

[46] Vezi detalii la Thomas Mark NÉMETH, „Joseph Ritter von Zhishman und die errichtung der Orthodoxen Theologischen Fakultät in Czernowitz”, in: Ostkirchliche Studien, 54 (2005), pp. 279-291; Vezi aici şi C. v. WURZBACH, Biographisches Lexikon des Kaiserthums Österreich, Wien 1856-1882 (Nachdruck 1966-1973), 59, Teil, Wien, 1890, pp. 361-363; W. M. PLÖCHL, „Joseph Zhishman, der erste Ostkirchenrechtler an der Wiener Juristenfakultät”, in: A. Schermann, R. Weiler, G. Winkler, Convivium utriusque iuris. Festschrift A. Dordett, Wien, 1976, pp. 185-193.

[47] Acad. Vladimir TREBICI, „Facultatea de Teologie din Cernăuți (1875-1940) și importanța sa ecumenică”, in: Autocefalie, Patriarhie, Slujire sfântă, EIBMBOR, București, 1995, pp. 360-367.

[48] Thomas Mark NÉMETH, „Joseph Ritter von Zhishman und die errichtung der Orthodoxen Theologischen Fakultät in Czernowitz”, p. 279.

[49] Vezi „In memoriam, Dumitru Stăniloae (1903-1993)”, in:Contacts, 164 (1993), pp. 293-302.

[50] Vezi detalii la Sorin JOANTĂ, Contribuţia Pr. Prof. Dr. Liviu Stan la dezvoltarea dreptului bisericesc, Editura Universităţii „Lucian Blaga”, Sibiu, 2002.

[51] Thomas Mark NÉMETH, „Joseph Ritter von Zhishman und die errichtung der Orthodoxen Theologischen Fakultät in Czernowitz”, p. 281.

NO COMMENTS