Locul cultelor în sistemele de drept european

Pr. Dr Patriciu VLAICU

 Experienţa europeană în domeniul raporturilor dintre State şi culte  se caracterizează printr-o diversitate ce trebuie să fie înţeleasă deoarece fiecare caz în parte pune în valoare contextul local şi îmbogăţeşte patrimoniul european. Declaraţia adoptată de către Conferinţa europeană de la Amsterdam din  1997 precizează că „Uniunea europeană nu prejudiciază statutul de care beneficiază, în virtutea dreptului naţional, Bisericile, asociaţiile sau comunităţile religioase din statele membre”[1].

Chiar dacă nu există un regim european al cultelor, se vorbeşte din ce în ce mai mult despre conturarea trăsături specifice relaţiilor dintre Stat Culte în Europa, care s-ar caracteriza printr-o varietate de manifestari a unor aspecte ce în general se regăsesc în majoritatea cazurilor:

– recunoaşterea de drept sau de fapt a caracterului de interes public sau de utilitate publică a activităţii cultelor,

– Recunoaşterea dreptului cultelor de a se organiza şi a funcţiona în mod autonom, în cadrul legalităţii

– Garantarea activă a libertăţii religioase şi de cult,

        Putem observa că Statele sunt preocupate să-şi afirme suveranitatea dar în acelaşi timp viaţa religioasă din societate este luată în considerare ca un aspect important al vieţii publice. Observăm de asemenea că Statele îşi limitează din ce în ce mai mult intervenţiile în viaţa internă a cultelor, formulând uneori în mod explicit principiul autonomiei cultelor.

        Pornind de la premiza că pentru echilibrul relaţiilor dintre Stat şi culte consolidarea autonomiei în dublu sens este în interesul Statelor şi a cultelor, considerăm că este interesant să dezvoltăm analiza noastră observând aspecte legate de libertatea  religioasă şi  de cult subliniind şi contrastele care apar în legătură cu autonomia cultelor şi interesul Statelor pentru a controla şi uneori pentru a folosi capitalul de încredere al cultelor.

        Vom aborda pentru început unele aspecte legate de înţelesul noţiunilor în cauză, analizând apoi această problematică în diferite sisteme juridice europene, observând şi  situaţii care pun în contrast autonomia cultelor şi intervenţia Statelor.

        Clarificare terminologică 

        Atunci când vorbim despre Culte, ne referim la grupuri umane care sunt preocupate de valorile spirituale, iar prin activitatea lor urmăresc manifestarea trăirilor religioase. Aceste grupări sunt în general distincte, ceea ce le deosebeşte fiind conţinutul doctrinar al concepţiilor lor şi modul de manifestare a identităţii religioase. Numirea de cult provine de la faptul că aceste grupări au ca şi prim scop adorarea divinităţii prin acte de cult. Astfel, am putea spune că toate grupările religioase care au un ritual de adorare pot să fie numite culte. În cazul în care vorbim de mai multe modalităţi sau maniere de adorare a unei divinităţi pe baza unor principii minimale comune, putem vorbi despre o religie. În cadrul acestei religii, pot să fie identificate culte şi grupări religioase. În acest caz, cultul este o ramură distinctă a religiei, iar grupările religioase sunt  în general entităţi fără personalitate juridică.

        Pentru a înţelege diferenţierea făcută la nivel european întrereligie, cult şi grupare religioasă, putem să observăm cum este aplicată această metodă de distingere la nivelul creştinismului. Astfel creştinismul este considerat o religie, diferitele ramuri individualizate prin diferenţe doctrinare şi modul de manifestare sunt numite culte creştine, iar noile identităţi chiar fără să deţină o personalitate juridică, sunt  numite grupări religioase[2].

        În limbajul juridic-instituţional internaţional s-a  adoptat tacit termenul de Biserică pentru a desemna instituţiile cu caracter religios. Curtea Europeană pentru Drepturile Omului, printr-o decizie a sa din 8 martie 1976 (1) referitoare la “Biserici”, spune că: “O Biserică este o comunitate religioasă fondată pe o identitate sau pe o substanţială similitudine de convingeri”[3] . Această definire este străină de realitatea istorică şi doctrinară, deoarece identitatea sau similitudinea de convingeri nu este în nici un caz suficientă pentru desemnarea unei Biserici. O precizare care se doreşte a fi o clarificare a terminologiei a făcut-o Madame E. O. Benito, raportor special al sub-comisiei de luptă împotriva măsurilor discriminatorii şi de protectie a minorităţilor[4]  arătând că în limbajul juridic internaţional, termenul de Biserică desemnează o organizaţie sau o comunitate de credincioşi stabilă şi instituţionalizată, cu o administraţie şi o ierarhie clericală, care are un ansamblu de convingeri şi de practici determinate, precum şi un ritual bine stabilit. O astfel de definire a termenului debiserică poate crea mari confuzii şi este un semn al abordării strict juridice şi sociologice a fenomenului religios.

            Noţiunile de Libertate a religiei  şi de autonomie a religiei sunt folosite în legătură cu cea de Libertate religioasă. Această ultimă noţiune  este utilizată pentru a desemna “dreptul de a exprima liber şi public un act de credinţă personal într-o transcendenţă divină”[5]. Termenii definiţiei au fost explicaţi de Joèl-Benoît d’Onorio care  arată că libertatea religioasă vizează o libertate de relaţie cu divinitatea supremă. Chiar dacă în general este inclusă în noţiunea de “libertate de conştiinţă”, libertatea religioasă este considerată de jurişti şi canonişti ca formând o categorie distinctă şi este necesară o diferenţiere clară între simpla convingere şi religiozitate, deoarece chiar dacă “toate ideile religioase sunt convingeri, nu toate convingerile sunt de natură religioasă”[6].  

        Libertatea religioasă aduce în discuţie un act de credinţă personal, care este rodul determinării conştiinţei fiecăruia, iar pentru ca acest act de conştiinţă să fie personal, el trebuie să fie liber. O convingere impusă nu angajează în totalitate spiritul, nu este decât o manifestare exterioară. Printr-o violentare a conştiinţei, pot să fie influenţate statisticile, dar în nici un caz credinţa. Actul de credinţă liber şi conştient realizat trebuie să poată fi manifestat public şi comunitar.

        Tradiţia juridică include în conceptul de “libertate religioasă” ansamblul de drepturi relative la demersul religios al persoanei, pe planul individual şi comunitar. Această libertate presupune în consecinţă libertatea de conştiinţă şi de religie, libertatea de a învăţa şi de a-şi manifesta credinţa în public sau în privat, libertatea de a comunica cu coreligionarii, înţelegându-se prin aceasta o comunicare şi cu cei ce rezidă în afara frontierelor ţării sale, de a exersa misiunea prin mijloace convenabile, de a se asocia şi de a se organiza pe plan comunitar de o manieră autonomă[7].  Pentru ca dreptul la libertate religioasă să fie efectiv exersat, este important ca aceasta să fie recunoscută şi garantată de către Stat. Această recunoaştere specifică ia o dublă formă, de garanţie a libertăţii persoanelor şi de garantare a libertăţii de manifestare a comunităţilor cu caracter religios. Particularitatea libertăţii religioase este că ea nu se lasă redusă la nici una din componentele care o constituie şi care o presupun; la fel, ea face apel la libertatea de conştiinţă, dar nu se restrânge la sfera personală, ea nu se confundă în nici un caz cu libertatea de opinie sau libertatea filosofică, deoarece ea este libera adeziune la un adevăr revelat şi profesat în comun.

        Libertatea de religie ca şi drept individual este recunoscută fără excepţie şi în integralitatea sa de către ţările Uniunii Europene. Trebuie să observăm de asemenea o tendinţă generală de recunoaştere a dreptului la liberă determinare a cultelor. Cu toate că în unele sisteme marcate de tradiţiile Bisericii de stat, organele autorităţii de stat rămân competente în ceea ce priveşte puterea de decizie finală în chestiuni pur religioase, toate cultele care nu doresc să se supună unui astfel de regim rămânând libere de a forma comunităţi distincte, de drept asociativ.

        Relaţiile Biserică-Stat în diferite ţări din Uniunea Europeană sunt foarte legate de specificul istoric şi cultural-religios al fiecărei naţiuni şi reprezintă un element intrinsec legat de fiecare configuraţie naţională în particularităţile sale culturale şi socio-politice. Libertatea religioasă fiind un element important al democraţiei, şi element de bază în relaţiile Biserică-Stat, problema pluralismului religios trebuie privită cu multă seriozitate. Intervenţia directă a structurilor europene în acest domeniu al tipului de relaţie Biserică-Stat este dificilă, deoarece o astfel de intervenţie ar putea fi comparată cu situaţia în care “o oarecare instituţie vine să se amestece în sistemul politic propriu fiecărei ţări”[8].

        Construcţia europeană, în măsura în care ea atinge exerciţiul suveranităţii politice, întâlneşte inevitabil maniera de tratare a religiosului. Altfel spus, construcţia europeană nu este fără incidenţe religioase. Aceasta poate fi constatată la nivelul Convenţiei Europene Pentru Drepturile Omului, la nivelul câtorva consecinţe ale Uniunii Europene şi la nivelul relaţiilor Biserică-instituţii europene[9].  Se pare că există o oarecare  convergenţă în pofida tuturor diferenţelor dintre sistemele de drept naţional.

        Cea mai mare parte a instrumentelor juridice internaţionale sau naţionale relative la libertate în domeniul religios, plasează pe acelaşi plan libertăţile de conştiinţă, de opinie, de religie şi de convingeri, cu riscul de a reduce demersul religios la dimensiunea sa individuală şi subiectivă. În realitate, aceasta este întotdeauna trăită în interiorul unei comunităţi de credinţă. Dreptul la libertate de conştiinţă religioasă nu va putea să se exerseze în domeniul religios dacă instituţiile comunitare ale vieţii religioase nu vor putea funcţiona liber. Această realitate ne trimite la o altă conexiune care trebuie făcută, adică cea între libertatea religioasă şi autonomia institutiilor cu caracter religios.

        Garanţia de autonomie religioasă presupune ca Biserica şi Statul să fie entităţi suverane, fiecare în domeniul său. Biserica nu are nici competenţa, nici misiunea de a administra problemele materiale ale unei naţiuni, dar ea nu poate fi indiferentă la ceea ce se întâmplă. Statul nu are nici competenţa, nici misiunea de a conduce omul spre mântuire, dar are obligaţia de a nu împiedica dezvoltarea morală a cetăţeanului. Recunoaşterea reciprocă a sferelor de competenţă a Bisericii şi a Statului este o garanţie a aplicării principiului libertăţii religioase în societate.

Autonomia cultelor raportată la suveranitatea statelor

            Putem observa  că în ţările în care a existat o concurenţă între puterea de Stat şi cea bisericească, s-a generat un curent de neîncredere, anticlerical, şi conţinutul autonomiei este dominat de dorinţa de a elibera Statul de influenţa instituţionalizată a religiei. Cercetătorul francez Jean Paul Willaime, atunci când vorbeşte de autonomie, o abordează în primul rând din perspectiva „autonomiei instanţei statale faţă de culte”^[10].

În ţările din Europa de Est, mai ales acolo unde Biserica ortodoxă este majoritară, situaţia a fost inversă. După eliberarea de dictatura comunistă cultele au început să îşi afirme autonomia în faţa Statului şi să solicite recunoaşterea juridică a acestei autonomii.

Având în vedere criteriile de analiză prezentate mai sus, constatăm că în general stabilirea regimului cultelor ţine cont de realitatea socio-culturală din fiecare ţară. Sunt mai multe moduri de clasificare a tipurilor de raporturi dintre Stat şi culte în Europa, fiecare tip fiind expresia unei analize dintr-un anumit punct de vedere. Am constatat că în toate tipurile de clasificare se observă ca un fir roşu influenţa religiei majoritare în stabilirea tipului de raport dintre Culte şi Stat. Noi propunem o clasificare ce pune în evidenţă poziţia cultului majoritar din fiecare ţară. Astfel putem diferenţia Regimul Bisericilor de Stat; Regimul  concordatar sau de acorduri între Stat şi culte; Regim de  recunoaştere juridică a cultelor şi Regimul de  nerecunoaştere juridică a cultelor.

In Categoriile enunţate mai sus se poate distinge aspectul dominant: biserică de Stat cu diferitele forme de definire juridică; raport concordatar, recunoaştere juridică, nerecunoaştere juridică, dar este vorba doar de o trăsătură a modului de manifestare a raportului dintre Stat şi principalele culte. Toate ţările democratice recunosc dreptul fundamental la viaţă religioasă privată sau în comunitate şi în toate cazurile există modalităţi simple de dobândire a unei capacităţi juridice de bază. Diferenţierea pe categorii este legată de regimul  cultelor mai importante din punct de vedere istoric sau sociologic. Această diferenţiere apare tocmai datorită faptului că Statul nu poate să nu ia în seamă aspectele de ordin subiectiv şi chiar dacă îşi proclamă suveranitatea, în realitate, cultele importante au un cuvânt de spus în întreg procesul de legiferare, mai ales atunci când e vorba de regimul juridic al cultelor.  Statul este autonom dar nu neapărat neutru şi nu prea are cum să fie  indiferent faţă de fenomenul religios.

Chiar în societăţile cu o foarte pronunţată separaţie între Stat şi Culte, această separaţie nu poate fi considerată ca o dezinteresare, sau indiferenţă iar  autonomia cultelor este afectată uneori de intervenţii mai mult sau mai puţin vădite.

În cele ce urmează vom observa câteva aspecte legate de acest echilibru fragil între liberetate, autonomie şi intervenţie statală, în cadrul principalelor sisteme juridice.

În ţările în care există Cel puţin o Biserică de Stat

În ţările în care există Cel puţin o Biserică de Stat, observăm o relaţie strînsă între Stat şi cultul(ele)  respectiv (e), fără să poată fi vorba  de fuziune totală sau separaţie totală.  În Regatul Unit al Marii Britanii 26 episcopi sunt membri ai Camerei Lorzilor şi adunările Bisericii fac parte dintre organele legislative ale ţării. Preoţii anglicani nu sunt numai clerici ci şi magistrati. Biserica depinde de Stat, dar Biserica nu este subordonată în totalitate politicului, cum este cazul în Bisericile Scandinave luterane. Biserica este asociată politicului, aşa cum se vede din reprezentarea politică a Bisericii în Camera Lorzilor. Astăzi sunt voci care în Anglia pun problema participării şi a celorlalte culte în în acest for^[11]. În Anglia,  reprezentanţii cultelor nu sunt partizanii secularizării societăţii, deoarece ei se tem că aceasta ar aduce o indiferenţă a autorităţilor publice. Astfel se preferă o evoluţie spre o societate multireligioasă decât spre o societate secularizată^[12].

În ţările Scandinave, chiar dacă există o puternică tradiţie de subordonare a Bisericii luterane Statului, societatea secularizată face ca Statul să manifeste în fapt o autonomie faţă de Biserica Suedeză. În mod oficial Statul a trecut  „ la un regim de Separaţie între biserică şi Stat”, sau cel puţin aşa s-a prezentat evenimentul în occident, dar de fapt este vorba  de o descentralizare, care este încă departe de a garanta autonomia bisericii, chiar dacă prin această schimbare de regim Statul îşi întăreşte autonomia.

Consiliile parohiale, alese prin vot universal şi dominate politic exersează încă o foarte mare presiune asupra clerului. Noul regim a întărit puterea reprezentanţilor partidelor politice în consiliile parohiale, chiar a acelora care se declară necredincioşi^[13]. Biserica este nevoită să accepte această situaţie datorită faptului că nu are o independenţă financiară.

Am putea să abordăm şi alte aspecte specifice acestui tip de raport Biserică Stat, în Danemarca şi Finlanda şi Grecia, dar din motive de timp ne rezumăm la a observa că în ţările unde există un statut distinct cel puţin pentru una din  Biserici,  Statul îşi afirmă şi îşi apără suveranitatea şi autonomia, dar limitează în mod evident autonomia Cultelor în cauză. Cultele acceptă aceste limitări mai ales datorită faptului că fără sprijinul financiar al Statului nu ar fi capabile să îşi desfăşoare activitatea în mod convenabil.  În acelaşi timp statutul de Biserică de Stat nu garantează un sprijin financiar mai important. În Anglia, de ensemplu, sprijinul Statului pentru întreţinerea locaşurilor de cult este mult inferior celui din Franţa, Stat laic.

În sistemele concordatare

Cel de-al doilea tip de raport între Stat şi culte, care porneşte de la tradiţia concordatară este prezent în ţările în care influenţa Catolică este foarte mare: Italia, Spania, Portugalia, Germania, Luxemburg.

În cadrul acestui sistem, avantajele de care se bucura în principal Biserica Romano-catolică au fost extinse şi la alte confesiuni, prin posibilitatea încheierii de acorduri între aceste confesiuni si Stat, cu respectul unei proceduri nu tocmai simple. În cazul statelor care au adoptat un astfel de sistem este evidentă voinţa legislativului de a ţine cont de realitatea socio-culturală din ţara respectivă. Libertatea religioasă este garantată prin accesul destul de uşor la o capacitate juridică cultuală de bază, dar capacitatea cultuală deplină determinată de acord poate să o dobândească doar un cult care dovedeşte o perenitate istorică stabilitate şi caracterul de utilitate publică a activităţilor sale.

Articolul 16 din Constituţia Spaniei precizează: Autorităţile publice vor ţine cont de credinţele religioase existente şi astfel vor întreţine relaţii de cooperare cu Biserica catolică şi cu celelalte confesiuni.” Legea pentru libertatea religioasă din 1980 face distincţie între comunităţile religioase care au o înrădăcinare notorie în Spania şi grupurile religioase instalate recent. În stabilirea relaţiilor cu cultele, Spania foloseşte criteriul vechimii pe teritoriul Spaniei, acest criteriu determinând atitudinea Statului faţă de ele.

Constituţia italiană din 27 decembrie 1947 a introdus noţiunea de preponderenţă a dreptului convenţional în ceea ce priveşte viaţa religioasă. Articolul 7 proclamă independenţa şi suveranitatea Statului şi a Bisericii catolice, iar celelalte culte din Italia îsi dezvoltă relaţiile cu Statul pe baza unor înţelegeri. Cu timpul, Italia a devenit un Stat multiconfesional,  încheind mai multe înţelegeri cu diferite culte. Italia consideră că viaţa religioasă este utilă societăţii  şi că dezvoltarea dimensiunii religioase a omului consolidează coeziunea socială. Domnul Silvio Ferari  spune că în cazul Italiei nu poate fi vorba despre o indiferenţă a Statului faţă de religii, ci de garantarea libertăţii religioase în cadrul unui regim de pluralism confesional. După părerea Domniei Sale, Italia  nu este un Stat neutru nici în raport cu fenomenul religios sau nereligios, nici în raport cu diferitele confesiuni faţă de care se manifestă. Statul Italian  nu aplică tuturora acelaşi tratament. El are o atitudine constructivă în ceea ce priveşte poziţia sa faţă de culte, deoarece „este constient că o parte considerabilă a cetăţenilor solicită satisfacerea nevoilor de interes religios”.^[14]

Putem vorbi în cadrul acestei categorii  de autonomie în relaţia dintre state şi culte?  Statul ţine cont de legătura tradiţională pe care o are cu Biserica catolică, dar Biserica catolică şi celalte culte semnatare ale acordurilor îşi limitează autonomia la prevederile acordului bilateral. Acordul aduce avantaje de ordin material şi în ceea ce priveşte facilitarea anumitor activităţi, dar în acelaşi timp, având în vedere că procedura de modificare nu este foarte uşor de iniţiat, Cultele semnatare sunt obligate să acorde un caracter stabil acorduli în cauză şi acest aspect poate avea consecinţe directe asupra dinamismului Bisericii respective.  Negocierea acordurilor are şi un caracter politic care slăbeşte atonomia cultelor, dar poate să aducă avantaje speciale cultului semnatar.

Profesorul Francis Mesner observă că sistemele de drept convenţional privilegiază în general Biserica catolică. Celelalte culte care semnează convenţii au acces la un  sprijin mai puţin important din partea Statului.

În cadrul sistemelor de recunoaştere a cultelor

În ţările unde există un regim de recunoaştere a  cultelor, Statele acordă statutul de utilitate sau interes public în funcţie de anumite criterii care sunt determinate prin lege. Sistemul de recunoaştere a cultelor nu contravine libertăţii religioase şi de religie, deoarece accesul la capacitatea juridică cultuală nu este condiţionat de recunoaştere. Entităţile cu caracter religios au un acces relativ simplu la capacitatea cultuală de bază care asigură libertatea de exprimare, de optiune şi de practică, recunoaşterea având caracterul unei confirmări din partea Statului a caracterului de utilitate publică  a cultului respectiv.

În Belgia, recunoaşterea unui cult este de competenţa legislativului. În această ţara au fost recunoscute pe cale legislativă şase culte (catholic protestant, Mozaic în sec XIX, anglican în  1870, Islamul în 1974, ortodox 1985).

            Şi în acest caz se observă că Statul are de drept sau de fapt libertatea de a limita aria cultelor recunoscute, fără însă ca aceasta să fie considerată ca discriminare.

În Franţa, l’Alsace et la Moselle, unde este în vigoare sistemul concordatar, nici un cult nu a fost recunoscut de la începutul secolului XX, neexistând o procedură pentru această recunoaştere. Libertatea religiei si regimul cultelor fiind  privite în mod general ca făcând parte din garanţiile fundamentale.

Austria care a semnat un concordat cu Sfântul Scaun în 1933 nu a extins dreptul convenţional la celelalte culte, acestea din urmă relevând de regimul cultelor recunoscute. Legea din 10 ianuarie 1998 asociază recunoaşterea legală, cea care exista până la această dată, cu exigenţe suplimentare dând în acelaşi timp cultelor nerecunoscute posibilitatea de a obţine capacitatea juridică. Din data de 10 ianuarie 1998, comunităţile religioase trebuie să îndeplinească mai multe condiţii legate de vechimea prezenţei în Austria şi numărul de membril^[15].

Comunităţile nerecunoscute pot să obţină capacitatea juridică în cadrul asociativ în urma unei proceduri de înregistrare dacă acea comunitate dovedeşte că are cel puţin 300 de membri care sunt rezidenţi în Austria. Grupările religioase înregistrate sunt considerate drept comunităţi religioase de către administraţie şi beneficiază de avantaje specifice colectivităţilor cu scop religios.

Acest sistem de recunoaştere a caracterului de utilitate publică a unor culte, poate să uşureze punerea în practică a principiului autonomiei cu condiţia de a garanta accesul la capacitatea juridică cultuală de bază printr-o procedură simplă. Recunoaşterea nu impune cultelor o adaptare a organizării la exigenţele Statului şi nici nu impune anumite activităţi. Statul în virtutea suvranităţii sale este cel care constată ca prezenţa cultului respectiv are un aspect benefic şi de utilitate generală şi îi acordă capacitatea juridică cultuală extinsă.

Poate fi vorba de o discriminare obligativitatea îndeplinirii anumitor criterii pentru obţinerea Statului de cult recunoscut de utilitatea sau interes public? Atâta vreme cât sunt garantate libertatea religioasă şi de religie, recunoaşterea este doar un instrument al Statului de a susţine activităţile de interes general şi de asigura un control de legalitate precum şi o capacitate legitimă de a se asigura că avantajele şi sprijinul Statului sunt folosite în interes comun şi nu împotriva intereselor generale.

În sistemele juridice de Separare rigidă dintre Biserică şi Stat

Acest al treilea sistem, implică uneori  nerecunoaşterea Statutului juridic al cultelor şi porneşte de la noţiunea de separaţie dintre Stat şi Culte care uneori este secondată de noţiunea de neutralitate. Acest sistem se regăseşte în Franţa, Olanda şi în Irlanda, dar conţinutul şi aplicarea lui variază foarte mult de la o ţară la alta.

Nerecunoaşterea  juridică a cultelor nu înseamnă nicidecum o indiferenţă religioasă din partea Statelor respective şi nu este în mod obligatoriu  o manifestare a  neutralităţii. Nerecunoaşterea juridică este o nerecunoaştere de drept dar nu şi de fapt.

Republica Irlandei asociază absenţa unui Statut juridic pentru culte cu menţionarea Sfintei Treimi în preambului constituţiei. Cultele se organizează în cadrul dreptului comun în respectul principiului autonomiei garantat prin articolul 44 din Constituţie^[16]. Scolile primare şi secundare în majoritate catolice, au în programele analitice religia ca disciplină distinctă. Personalul clerical este supus regulilor dreptului muncii, dar în cazul în care nu există un contract de muncă, din cauza misiunii specifice exersate de persoanele respective, statul recunoaşte această excepţie.

În Olanda cultele nu sunt recunoscute din punct de vedere juridic, dar există o recunoaştere de fapt, iar Statul are dreptul să intervină pentru a finanţa cultele.

În Franţa, deşi cultele nu sunt recunoscute juridic, ele fiind obligate să se organizeze ca asociaţii pentru a avea capacitate juridică,  unele culte sunt recunoscute din punct de vedere  social şi  „mediaticPrin intermediul contractelor de asociere prevăzute de legea Debré, din 1959, instituţiile scolare confesionale sunt recunoscute ca participând la Serviciul Public al Educaţiei naţionale. În domeniile activităţii sociale, mai multe instituţii cu caracter confesional îşi aduc contribuţii recunoscute ca fiind de utilitate publică. Statul recunoaşte utilitatea socială a unor asociaţii cultuale prin avantaje fiscale dacă asociaţia cultuală respectivă îndeplineşte condiţiile cerute de către lege. Statul acordă timp de antenă  principalelor culte  pe canalele publice de radio şi televiziune.

În situaţii delicate, Statul francez a folosit influenţa cultelor pentru a rezolva anumite aspecte de politică internă sau externă. Un caz elocvent în acest sens este cel din Noua Caledonie, din 1988, când din delegaţia Franţei au făcut parte reprezentanţi ai cultelor catolic şi protestant şi o personalitate marcantă a francmasoneriei.^[17]Reprezentanţii cultelor sunt asociaţi în instanţele consultative cum este Consiliul naţional de etica şi stiinţele vieţii (1983) sau  Consiliul Naţional pentru Sida (1989). În 2002 Primul Ministru Francez a inaugurat „o procedură periodică de concertare cu autorităţile Bisericii Catolice”. Autorităţile politice iau parte la manifestările Consiliului reprezentativ al instituţiilor evreeşti din Franţa”.  Minsitrul de Interne al Franţei a fost cel care a jucat un rol foarte important în organizareaConsiliului Francez al Cultului Musulman. Dna Profesor Brigite Basdevant Gaudemet afirmă că în Franţa nu se poate vorbi de o indiferenţă a Statului faţă de culte. Fiind vorba de o realitate majoră a societăţii, Statul se preocupă în mod natural de viaţa cultelor având  o concepţie despres societate bazată pe relaţii sociale lipsite de tensiuni si conflict^[18].

În Franţa cercetătorii afirma din ce în ce mai des ca separaţia dintre Stat şi culte trebuie să treacă de la epoca de abţinere la o laicitate de recunoaştere. M J P Willaime afirmă că « În mod paradoxal o laicitate de abţinere contribuie la radicalizarea comunităţilor ca sens şi ca identitate, în timp ce laicitatea de recunoaştere contribuie la vitalitate dezbaterilor democratice.”

Chiar şi în cadrul acestor ţări  autonomia cultelor are un conţinut variabil, Statul rezervându-şi un drept mai mult sau mai puţin concretizat în texte cu valoare juridică prin care exercită o influentă concretă asupra vieţii religioase.

În Franţa, unde în majoritatea departamentelor cultele nu sunt recunoscute din punct de vedere juridic, laicitatea  şi neutralitatea Statului fiind considerată ca o valoare republicană ce nu se discută, Statul numeste prin preşedintele său Episcopul Strasburgului iar numirea episcopilor din cele trei departamente din Estul Franţei se face cu acordul guvernului. Dacă această situaţie poate fi justificată având în vedere exceptia de aplicare a regimului concordatar în Alsace Moselle observăm o limitare de fapt a autonomiei cultelor chiar în Franţa laică. Numirea episcopilor Bisericii catolice în restul Franţei este de competenţa Sfântului Scaun. Cu toate acestea, înainte ca un episcop să fie numit, Nunţiatura apostolică consultă Guvernul pentru a vedea dacă acesta nu are obiecţii în legătură cu candidatul prevăzut^[19]. Biserica romano-catolocă, pentru a-şi asigura o bună desfăşurarea a activităţii sale a fost dispusă să-şi restrângă autonomia. Acest sistem de înţelegere prealabilă funcţionează şi la această oră şi a revenit în atenţia opiniei publice de curând, cu ocazia numirii noului Arhiepiscop al Parisului.

            Chiar în Franţa,  Statul în care există o separaţie foarte rigidă, sunt cercetători care constată că  nu poate fi vorba de o egalitate de fapt a cultelor Biserica romano-catolică bucurându-se deo poziţie privilegiată. Acest tratament este considerta firesc având în vedere că Franţa este o ţară de tradiţie catolică  şi astfel istoria şi situaţia sociologică constituie fără îndoială  explicaţia unui tratament de fapt mai favorabil Bisericii romano-catolice.[20]

Situaţii în care Statul exercită o influenţă „nescrisă” asupra cultelor pot fi constatate peste tot unde există administrare politică a sprijinului material acordat de către Stat susţinerii vieţii religioase. Cultele ele însele sunt constiente de aceste limite ale autonomiei şi le tolerează având în vedere că fără sprijinul Statului le-ar fi imposibil să îşi desfăşoare activitatea în condiţii satisfăcătoare.

Chiar dacă în general Statul îşi ia măsuri de apărare faţă de  influenta politică a cultelor,  influenţa cultelor în societate este evidentă şi are consecinţe asupra comportamentului politic.  Statele sunt interesate să obţină avantaje de imagine de pe urma raportului cu religiile mai ales acolo unde acestea se bucură de încrederea populaţiei. Am putut observa că există o tentaţie generală de intervenţie a Statului în viaţa cultelor, chiar şi acolo unde sistemul constituţional prevede o separaţie categorică între Stat şi Culte. Dacă această intervenţie poate să fie tolerată în unele ţări datorită aspectelor istorice şi de ordin socio-cultural, acolo unde autonomia cultelor este un principiu constituţional cum este cazul României, găsirea unei soluţii pentru punerea în practică a acestei autonomii devine o obligaţie constituţională.

Autonomia cultelor poate să fie efectivă în condiţiile în care Statul ar renunţa la instrumentalizarea politică a sprijinului acordat cultelor. O Mare parte din sprijinul acordat şi care adesea este considerat un favor făcut cultelor, nu este altceva decât o obligaţie constituţională a Statului.

Statul garantează libertatea religioasă, şi prin această garantare, el trebuie să asigure condiţiile pentru exercitarea ei. Acolo unde lipsesc condiţiile de manifestare şi libera circuaţie este restricţionată persoanele în cauză ne putând să participe la asistenţa religioasă asigurată de culte: în armată, spitale, închisori, instituţii de asistenţă socială şi internate, Statul este obligat să creeze condiţiile de exercitare a libertăţii religioase. Această sprijinire nu este un favor acordat cultelor ci este o asumare a obligaţiei constituţionale.

Prin Constituţie Statul este garantul conservării patrimoniului istoric şi cultural. Astfel, restaurarea şi conservarea Patrimoniului bisericesc clasat nu este un favor acordat cultelor ci o responsabilitate a Statului.

Sprijinirea cultelor pentru funcţionarea lor este o susţinere a unei  activităţi  ce  este solicitată de un segment important al societăţii.

***

In concluzie putem reţine câteva aspecte  de ordin general care marchează diferitele sisteme de relaţii dintre Stat şi culte în europa.

1. Libertatea religioasă are o componentă ce depăşeşte domeniul privat ea fiind şi un drept colectiv ce presupune libertate de manifestarem de expresie şi de cult.

2. Există o diferenţă de abordare a problematicii autonomiei cultelor, în funcţie de contextul socio-cultural. În funcţie de acesta predomină preocuparea Statului pentru a-şi manifesta autonomia faţă de culte sau preocuparea cultelor de a-şi consolida  autonomia.

3. În toate ţările europene regimul juridic al cultelor este reglementat ţinându-se cont de poziţia cultului  majoritar.

4. Autonomia Statului faţă de culte nu înseamnă neapărat neuralitate şi în nici un caz indiferenţă faţă de fenomenul religios.

5. Există o tentaţie din partea Statului de a expluata politic şi electoral influenţa cultelor, iar cultele depinzând  de sprijinul financiar acordat de Stat sunt constrânse să accepte un „modus vivendi” care le limitează autonomia.

6. Statul are obligaţia de a crea condiţiile pentru o reală autonomie a cultelor acolo unde acesta este formulată ca  principiu. Garantând libertatea religioasă şi recunoscând caracterul de interes public al activităţii cultelor, sprijinul Statului nu este un favor politic care asteaptă recunoştinţă şi susţinere electorală, ci este o obligaţie care răspunde unei nevoi sociale generale.