CANOANE SI CONSTIINTÃ CANONICÃ

0
492

CANOANE SI CONSTIINTÃ CANONICÃ

Nikolai N. Afanasiev *

 

Cînd viata în comunitãtile ecleziale se scurge fãrã întreruperi semnificative înãuntru sau în afarã, în forme familiare constiintei bisericesti, mai ales atunci când lipseste amintirea vreunor schimbãri vãdite ori însemnate, marea masã a celor din Bisericã sunt înclinati a crede cã formele existente rãmân statornice si nestricate. Constiinta canonicã obisnuitã în aceste epoci purcede din chiar formele vietii bisericesti: tot ceea ce oglindeste acele forme e socotit canonic si tot ce se abate este privit ca încãlcare a canoanelor însesi. Temeiul unei asemenea convingeri stã în credinta nestrãmutatã cã alcãtuirea bisericeascã, sfintitã de trecerea vecurilor, nu poate fi asezatã decât pe canoane si rânduitã de ele. Meritul necontestat al unei astfel de constiinte canonice stã în concluzia cã, dacã ea nu rezolvã toate problemele canonice, reuseste în orice caz sã le lase de-o parte. Vãditele probleme canonice nu sunt înfruntate deoarece conflictul între canoane si viata bisericeascã rãmâne în umbrã.

Însã traiul fericit se încheie de îndatã ce lina si tihnita scurgere a vietii Bisericii este tulburatã si însesi formele vietii bisericesti încep sã se schimbe. Orice rupturã, orice schimbare în viata Bisericii, îndeosebi aparitia noilor forme, cere o evaluare canonicã. Constiinta canonicã obisnuitã rãmâne neajutoratã în fata unei astfel de evaluãri, fiind ea însãsi zdruncinatã si pierzându-si temelia statornicã ce-o avea sub domnia vechilor forme. În astfel de vremuri schimbãtoare are loc o anume schimbare în chiar temeiul constiintei canonice: canoanele sunt recunoscute ca fundamente si criteriile cele mai înalte, ca mijloace de rezolvare a problemelor canonice si evaluare a vechilor si nou-apãrutelor forme ale vietii bisericesti. Vechea formulã: “este canonic ceea ce corespunde formelor de veacuri ale vietii bisericesti” e înlocuitã cu formula “este canonic ceea ce corespunde canoanelor”. Noua formulã cere o mai atentã studiere si familiarizare cu materialul canonic decât în trecut. Însã familiarizarea cu subiectul aratã cã în acest domeniu nu toate sunt atât de simple pe cât am fi dorit. Se vãdeste cã nici canoanele nu pot fi întotdeauna criteriile ultime, cerând ele însele un criteriu mai înalt. Ca urmare, constiinta canonicã obisnuitã nu este doar neputincioasã sã se ocupe de problemele canonice, dar ea însãsi se gãseste în totalã nesigurantã.

Nesiguranta constiintei canonice este pricina multor greutãti din viata bisericeascã de astãzi. Desigur cã cu timpul greutãtile vor fi depãsite, mai ales dacã împrejurãrile vietii noastre se schimbã, nu doar ca urmare a unor lucruri ce tin strict de bisericã, ci si a altora ce nu au legãturã cu Biserica. Pe de altã parte, mi se pare cã dacã am putea cumva sã dãm o mânã de ajutor pentru ca scurgerea timpului sã ne fie favorabilã, atunci am putea sã ne pregãtim pentru depãsirea greutãtilor prin statornicirea unui temei corect al constiintei canonice si a unei legãturi corecte cu canoanele, întemeiate pe aceastã constiintã.

Pentru rezolvarea problemelor canonice nu este de ajuns doar cunoasterea materialului canonic si nici iscusinta aplicãrii acestei cunoasteri prin citarea unui canon sau a altuia în anumite cazuri. Trebuie stiut ce înseamnã “canonic ” si “necanonic”, adicã trebuie sã existe un criteriu mai cuprinzãtor si mai înalt care sã fie superior problemelor canonice individuale si prin care atât canoanele cât si formele exterioare ale vietii bisericesti sã poatã fi judecate. Acest criteriu se poate manifesta doar sub înrâurirea unei drepte constiinte canonice, ce nu se naste din lucruri vremelnice si schimbãtoare, ci din cele neschimbãtoare, statornice, mai presus de timp si vesnice. Astfel problema dreptei constiinte canonice ne conduce la temeiul pe care aceastã constiintã trebuie asezatã.

Este cu putintã sã cãutãm temeiul dreptei constiinte canonice doar în formele vietii bisericesti dezvoltate de-a lungul istoriei, asa cum e înclinatã a face constiinta canonicã obisnuitã? Cu alte cuvinte, pot fi oare formele dezvoltate de viata bisericeascã socotite ca neschimbabile? Întrebarea poate fi reformulatã altfel: Oare formele istorice ale vietii bisericesti sunt singurele cu putintã? Oare nu e cu putintã ca, în ultimã instantã, sã ne închipuim alte forme de viatã bisericeascã rezultate din alte împrejurãri istorice decât cele existente în prezent?

Aplecându-ne asupra istoriei, rãspunsul pare a fi afirmativ. În fapt, posibilitãtile istorice erau felurite; istoria putea sã se desfãsoare în alte directii iar viata bisericeascã nu a rãmas mereu o reflectare a ceea ce constituise temelia primelor comunitãti crestine, ci a fost supusã unor schimbãri substantiale fatã de acele începuturi, introducând lucruri noi. Spre a vedea aceasta, este de-ajuns sã comparãm alcãtuirea harismaticã a obstilor crestine din veacul întâi, nu numai cu viata noastrã bisericeascã, ci chiar cu alcãtuirea Bisericii în veacul al patrulea si al cincilea, ori alcãtuirea Bisericii din veacul al doilea, cu micile sale comunitãti independente una de alta, cu rânduiala Bisericii în vremea înfiintãrii domeniilor patriarhale sau, în sfârsit, forma Bisericii Alexandriei celui de-al treilea veac cu formele din imediata sa vecinãtate: Antiohia, Ierusalim si Efes. Chiar si în vremurile când temeliile orânduirii bisericesti ajunseserã la plinãtatea dezvoltãrii lor, se pot descoperi un numãr de exemple de schimbãri radicale: alcãtuirea sinoadelor în perioada pre-constantinianã si în perioadele mai târzii; delimitarea autoritãtii episcopale, însemnãtatea elementului laic etc. N-ar fi drept sã spunem cã comunitatea romanã a primului veac cuprindea în sine toate trãsãturile viitorului “catolicism”. Ca urmare a unui numãr de alte conditii istorice, istoria Bisericii Apusene ar fi putut avea o altã dezvoltare: putea sã se abatã mai putin fatã de Biserica Rãsãriteanã în ce priveste alcãtuirea, tot asa cum si Biserica Rãsãriteanã ar fi putut sã dobândeascã mai multe trãsãturi ale “catolicismului”.

Totusi alcãtuirea Bisericii este înrâuritã nu doar de feluritele forme ale conditiilor istorice – ecleziale, politice, sociale, culturale – ci de încã altceva, ce nu depinde de înrâuririle vremelnice si schimbãtoare. Alcãtuirea canonicã este doar întruchiparea dinafarã a învãtãturii dogmatice despre Bisericã. Aceastã învãtãturã este nucleul neschimbãtor si afarã de timp care e asezat sau trebuie asezat ca temelie a oricãrei alcãtuiri bisericesti. Din acelasi sâmbure, în functie de feluritele conditii si diferente de cultivare, creste o plantã cu anume particularitãti exterioare. Dar oricât de departe ar merge acele particularitãti, o anumitã sãmântã nu poate rãsãri decât într-un anume fel. Alcãtuirea canonicã a Bisericii se poate diferentia, diferentierea fiind legitimã si chiar necesarã, atâta vreme cât nu aduce atingere continutului neschimbãtor al Bisericii. În diferite epoci istorice continutul Bisericii poate lua felurite înfãtisãri, în mãsura în care îsi cere si cautã o mai deplinã întruchipare în împrejurãrile istorice date. Aceasta este conditia esentialã pentru orice formã adecvatã a vietii bisericesti: sã realizeze mai deplin continutul Bisericii însãsi în împrejurãrile istorice – dar în acelasi timp aceasta e si limita dincolo de care schimbãrile nu mai pot trece. Se poate deci admite cã procesul istoric al vietii bisericesti ar fi putut sã ia o altã cale si cã alcãtuirea Bisericii s-ar fi putut adapta în alte moduri decât cele existente în prezent, cu conditia ca diferentele sã nu aducã atingere si sã deformeze continutul Bisericii. Protestantismul era îndreptãtit sã doreascã schimbarea alcãtuirii Bisericii Catolice a Evului Mediu ca pe un lucru ce nu mai rãspundea nevoilor în conditiile unei noi epoci (iar Biserica Catolicã s-a schimbat foarte rapid si substantial, recunoscând astfel îndreptãtirea acelor nevoi) si care într-un fel deforma natura Bisericii; însã protestantii însisi au cãzut într-o totalã tiranie, întrucât s-au lepãdat de învãtãtura dogmaticã despre Bisericã. Alcãtuirea lor bisericeascã a rãmas fãrã propriile nuclee, fãrã ceva care sã o sustinã, cãci se afla în afara Bisericii, deci schimbãrile îngãduite depãsiserã limitele dincolo de care deveneau vãtãmãtoare.

Orice formã de viatã bisericeascã este legitimã si acceptabilã atâta vreme cât se întemeiazã pe dreapta învãtãturã dogmaticã. Astfel cã alcãtuirea catolicismului n-ar cere schimbãri majore din partea noastrã dacã abaterile învãtãturii dogmatice despre Bisericã ar putea fi îndreptate. Pe de altã parte, este de înteles faptul cã Biserica Catolicã ar fi gata sã primeascã întrutotul alcãtuirea Bisericii Rãsãritene numai dacã Ortodoxia ar primi învãtãtura despre autoritatea papalã, adicã învãtãtura catolicã despre Bisericã.

Învãtãtura dogmaticã despre Bisericã, la fel ca toate dogmele, nu este doar un adevãr teoretic: ea trebuie sã-si afle rãsfrângerea si întruchiparea în viatã. Întruchiparea învãtãturii dogmatice despre Bisericã este alcãtuirea canonicã, însã cu sigurantã aceastã întruchipare nu poate fi niciodatã desãvârsitã. Nici o formã de viatã bisericeascã nu înfãtiseazã în chip potrivit plinãtatea învãtãturii dogmatice, fiind doar o relativã apropiere de ea într-o împrejurare istoricã anume. Asadar nu poate fi vorba de nici un fel de absolutizare a vreunei forme de viatã bisericeascã, întrucât o astfel de absolutizare ar însemna asezarea unor forme empirice relative la nivelul adevãrului absolut.

Însã, pe de altã parte, formele istorice nu sunt cu totul întâmplãtoare: ele sunt întotdeauna o încercare valabilã de a înfãtisa cât mai deplin natura Bisericii sau, în orice caz, câteva din aspectele sale. Lãuntric, în profunzimea lor, feluritele forme istorice sunt legate unele de altele prin temeliile învãtãturii sale dogmatice. Aceasta e pricina pentru care orice schimbare trebuie sã rãspundã nu numai conditiilor istorice ce se preschimbã si nevoii adaptãrii la ele, ci si strãdaniei spre mai deplina si mai potrivita înfãtisare a naturii Bisericii în noile împrejurãri istorice. Toate acestea înseamnã cã orice schimbare devine legitimã si întemeiatã atunci când noua formã de viatã bisericeascã întruchipeazã mai deplin decât vechea formã vesnicul adevãr dogmatic despre Bisericã. Suntem liberi sã schimbãm si sã creãm formele istorice ale vietii bisericesti, dar nu întotdeauna suntem îndreptãtiti s-o facem. În aceastã problemã, precum îndeobste în Ortodoxie, avem o îmbinare de conservatorism si credinciosie fatã de traditie cu cea mai mare libertate si îndrãznealã.

Constiinta canonicã nu-si poata afla temeiul de cãpetenie în formele dezvoltate istoric, din pricina relativitãtii si vremelniciei lor. Dacã încearcã sã rãmânã dependentã de ele, aceasta va duce la o legãturã nepotrivitã cu formele istorice si la deformarea constiintei canonice însãsi. Ridicarea uneia din formele vremelnice ale vietii bisericesti la un statut permanent si neschimbabil devine de neocolit, ceea ce va duce la slãbirea si chiar pierderea legãturii critice cu formele vietii contemporane. Simtul istoriei piere sau trebuie sã piarã, iar o datã cu el, si orice fel de fortã creatoare. Vesnic dinamica viatã bisericeascã este înlocuitã cu una staticã: supunerea absolutã fatã de relativ. Regula generalã intrã în vigoare, sub înrâurirea cãreia orice încercare de afirmare absolutã a relativismului empiric duce la ceva absolut iar ceea ce este cu adevãrat neschimbabil devine relativ. Constiinta canonicã ajunge o frânã ce încearcã a tine Biserica pe loc, înãbusind orice nou curent al vietii, nu doar pe cele de nedorit, ci chiar pe cele sãnãtoase. Desigur, te poti pune de-a curmezisul procesului istoric, i te poti împotrivi, dar istoria nu poate fi întârziatã ori opritã. O epocã istoricã diferitã va trebui sã-si accepte în chip firesc propria formã a vietii bisericesti ca temei al constiintei canonice. Ca urmare, nu mai poate exista o singurã constiintã canonicã, si fiecare perioadã va avea propria constiintã canonicã, deci nu mai existã un criteriu unic ci mai multe. Absenta unei singure constiinte canonice rupe în bucãti istoria Bisericii si stricã unitatea Bisericii însãsi.

Dacã obârsia dreptei constiinte canonice nu poate fi aflatã în manifestãrile istorice ale vietii bisericesti, atunci s-ar putea ca ea sã fie gãsitã chiar în canoane, în legislatia eclezialã, adicã sã fie socotit canonic ceea ce corespunde canoanelor. Nu voi aborda extrem de complexa problemã a legãturii reciproce între constiinta juridicã si normele juridice, însã as vrea sã subliniez un singur lucru: pentru a putea pune cu adevãrat normele canonice la temelia constiintei canonice este esential ca normele sã cuprindã si sã hotãrniceascã întregul vietii canonice din Bisericã si întregul orânduirii sale, la fel ca, de pildã, legislatia evreiascã ce cuprindea si rânduia totalitatea vietii poporului evreu. Constiinta juridicã evreiascã a Vechiului Legãmânteste exemplul clasic si poate singurul exemplu de constiintã juridicã complet conditionatã de normele existente. Acest lucru a fost cu putintã din pricinã cã normele Vechiului Legãmânt, cel putin în constiinta poporului evreu, fuseserã date o datã pentru totdeauna, avându-si obârsia în vointa lui Dumnezeu.

Dacã însã ne aplecãm asupra legislatiei canonice, vom descoperi trãsãturi nespus de curioase. Biserica Ortodoxã n-a avut niciodatã si nu are nici pânã azi un cod comun de legi bisericesti comparabil cu codul de legi canonice al Bisericii Catolice. N-as vrea nicidecum sã se înteleagã cã Biserica Ortodoxã ar trebui sã îndrepte aceastã lipsã. Fiecare Bisericã localã are propria pravilã ce oglindeste trãsãturile locale. Obârsia tuturor pravilelor se aflã în culegerile de legi bisericesti compilate în Bizantul medieval. Ele cuprind hotãrâri ale autoritãtilor bisericesti culese din epoci istorice total diferite si din diferite Biserici, ca si edicte ale împãratilor bizantini si un numãr de rânduieli cu caracter pur local. În forma existentã în prezent, pravilele Bisericilor locale nu pot sluji deplin ca îndrumar practic si, de fapt, ele au doar un interes istoric. Orânduirea actualã a Bisericii a depãsit aceste pravile. Mare parte din normele lor nu se pot aplica în conditiile de astãzi, fiind schimbate si chiar înlãturate în unele Biserici autocefale. Alãturi de aceste pravile, Bisericile autocefale au publicat si continuã sã publice propriile canoane, fie adãugându-le o parte de culegeri locale, fie publicându-le pe fiecare separat. Fireste cã nu existã concordantã, nici lãuntricã nici exterioarã, între normele ce alcãtuiesc Pravila Canonicã a fiecãrei Biserici locale.

Din toate aceste pravile ale Bisericilor locale se pot scoate un numãr de decizii ce se aplicã întregii Biserici Ortodoxe. Ele sunt, în sens restrâns, canoanele întemeiate pe hotãrârile Sinoadelor Ecumenice, Sinoadelor Locale si ale Sfintilor Pãrinti ai Bisericii, primite de întreaga Bisericã. Aceste rânduieli au fost adunate de Biserica Rusã într-o culegere aparte numitã Kniga Pravil (Cartea Pravilelor). Chiar dacã Biserica le-a tratat cu deosebitã pretuire, totusi ele erau supuse schimbãrilor, adãugirilor si eliminãrilor încã din vremea promulgãrii lor (cam din veacul al IX-lea pânã în al X-lea) si pânã târziu. Dar numai în cazuri extreme aparitia unor noi decrete cuprindea si îndrumãri despre abrogarea canoanelor corespunzãtoare de mai înainte. Aceasta e una din greutãtile aplicãrii canoanelor, ce nu are exemple analoage în nici o altã formã de jurisprudentã. În prezent, nu întotdeauna suntem în stare sã determinãm care canoane sunt în vigoare si care nu. Putem astfel sã spunem cu certitudine cã anumite canoane nu mai sunt valabile, de pildã cele referitoare la primirea în Bisericã a persoanelor din vechile erezii care nu mai existã, precum montanistii, novatienii, arienii etc., si canoanele ce rânduiesc asezãminte dispãrute din Bisericã, precum rânduielile de pocãintã. Este mai greu atunci când avem de-a face cu canoanele ce nu se mai tin de multã vreme, precum cele ce rânduiesc vârsta clericilor ori opresc mutarea preotilor si episcopilor, sau cele referitoare la întrunirea sinoadelor, curtile judecãtoresti, canonisirile ecleziastice etc. Oare acestea pot fi trecute cu vederea întrucât nu mai sunt tinute, ori trebuie schimbatã viata bisericeascã spre a îngãdui numitelor canoane sã fie din nou lucrãtoare?

Având în vedere starea legislatiei bisericesti descrise mai sus, este vãdit cã programul viitorului Sinod trebuie sã cuprindã problema codificãrii canoanelor. Este adevãrat cã nu avem o idee clarã despre felul cum trebuie sã arate o astfel de codificare. Este foarte posibil ca modelul de compilare a legilor generale pentru toate Bisericile Ortodoxe, care sã le devinã un Corpus Juris Canonis, sã fie cel publicat recent de Biserica Catolicã. Compilarea unui astfel de cod este putin probabil sã împlineascã nevoile actuale ale Bisericii Ortodoxe si este putin probabil ca el sã devinã o realitate. O culegere generalã de legislatie ortodoxã ar fi o inovatie ce n-ar oglindi duhul Bisericii Ortodoxe. Unificarea legislatiei canonice presupune o uniformitate a alcãtuirilor canonice ale vietii bisericesti din Bisericile Autocefale cum lumea ortodoxã n-a mai cunoscut încã din vremea cãderii Bizantului. Uniformitatea administrativã exterioarã a Bisericilor locale ar fi ceva strãin: ea ar contrasta cu unitatea lãuntricã, unitatea în Duh si în Credintã. O culegere de legi comune ar încãlca în chip silnic formele specifice de viatã ale Bisericilor locale si ar aduce prea putine foloase unitãtii lor lãuntrice, duhovnicesti. Însã chiar dacã un viitor sinod ar încerca sã alcãtuiascã o astfel de culegere, ar avea de înfruntat asemenea greutãti, încât n-ar fi în stare sã le facã fatã. Cum ar fi cu putintã sã gãsesti o potrivire si sã pui laolaltã toate deosebirile ce existã în legislatia Bisericilor locale mai ales acum când separatismul Bisericilor locale individuale a ajuns la un nivel fãrã precedent în istoria Ortodoxiei?

În sfârsit, prin ce mijloace poate fi impus un astfel de compendiu, de vreme ce aceasta nu ar depinde numai de suprema autoritate Eclezialã, ci si de autoritatea civilã din teritoriile unde se gãsesc Bisericile? Putem numai sã nãdãjduim cã va fi vorba doar de codificarea canoanelor fostelor Sinoade Ecumenice si Locale ce sunt recunoscute ca obligatorii si se aplicã în prezent, la care sã se adauge cele aprobate de un viitor Sinod.

Pe de altã parte, lipsa deplinei unitãti lãuntrice si exterioare nici nu este trãsãtura cea mai caracteristicã a legislatiei canonice. Caracteristica ei este incompletitudinea. În fapt, ea este cu totul lipsitã de normele care, prin analogie cu legislatia juridicã, pot fi desemnate ca “fundamentale”. Cele mai complete culegeri canonice, nu doar rãsãritene, ci si apusene, nu au canoane care sã statorniceascã principiile generale si întemeietoare ale orânduirii bisericesti. Gãsim în aceste culegeri un numãr de canoane ce rânduiesc legãturile dintre episcopi, legãturile între preoti si diaconi, însã nu vom putea afla canoane care sã defineascã principiul însusi al ierarhiei. Nu existã nici o singurã lege care sã cearã Bisericii sã aibã toate cele trei ranguri de clerici. Rânduiala de temelie a unei obsti crestine pãstorite de un episcop nu e de gãsit. Acest lucru se vãdeste îndeosebi dacã bãgãm de seamã cu câtã grijã rânduiesc canoanele dregãtoria mitropolitului. Aceeasi lipsã se poate afla si în alte chestiuni canonice, de pildã cea a proceselor juridice ecleziale, sau cele referitoare la Sfintele Taine ale Botezului, Împãrtãsaniei si Nuntii. În cãrtile de Pravile numitele lipsuri sunt înlocuite cu învãtãturi dinNoul Legãmânt si din scrierile Pãrintilor si Dascãlilor Bisericii. Canoanelor Apostolice si poruncilor lui Hristos li se atribuie caracterul de norme canonice, desi nici un singur Sinod n-a legiuit care din ele trebuie socotite ca atare. Suntem atât de deprinsi cu aceste lipsuri încât nici nu le mai bãgãm în seamã, dar dacã vreun istoric ar încerca sã descrie orânduirea Bisericii doar pe temeiul normelor canonice, ar sãvârsi niste greseli destul de grave.

Aceeasi gresalã o fac cei ce încearcã sã întemeieze constiinta canonicã doar pe canoane. O asemenea încercare nu e nimic mai mult decât amãgire. Dacã normele canonice vorbesc despre niste lucruri anume sau manifestãri ale vietii bisericesti, atunci îndreptãtirea lor poate fi judecatã pe temeiul normelor canonice respective. Dar ce se poate spune despre un lucru pe care normele canonice nici mãcar nu l-au prevãzut? Dacã este canonic doar ceea ce corespunde canoanelor, iar ceea ce nu corespunde este necanonic, atunci, asa cum am vãzut, în canoane nu existã referiri la câteva dintre cele mai însemnate si de temelie domenii ale alcãtuirilor bisericesti. Pânã la urmã, dacã socotim toatã legislatia canonicã în întregul ei ca temei al constiintei canonice, trebuie sã acceptãm cã fiecare Bisericã localã are parte de propria constiintã canonicã. Acest fapt nu numai cã restrânge mãrimea cuprinderii constiintei canonice, dar piere pânã si putinta vreunei evaluãri canonice a unei Biserici locale. Un astfel de concept nu îngãduie gãsirea unei rezolvãri a problemelor canonice aplicabile întregii Biserici Ortodoxe, ci îngãduie fiecãrei Biserici Autocefale sã-si rezolve doar propriile probleme. Acest lucru ar submina unitatea constiintei ortodoxe ce adunã toate Bisericile locale, chiar în lipsa legãturilor juridice reciproce, într-o Singurã Bisericã Apostolicã. Separatismul si izolarea Bisericilor locale, atât de vãdite în prezent, pot fi explicate în parte prin aceastã neîmplinire a constiintei canonice.

Dacã absenta unitãtii si completitudinii normelor canonice este o piedicã în calea primirii lor ca temei al constiintei canonice, pe de altã parte aceste semne ale creativitãtii canonice nu trebuie condamnate din pricina lipsurilor respective. Legislatia canonicã n-a avut niciodatã sarcina sã statorniceascã normele si principiile întemeietoare ale orânduirii ecleziale. Ele fuseserã date o datã pentru totdeauna în învãtãtura dogmaticã despre Bisericã, care nu numai cã a premers creativitãtii canonice, ci a devenit temeiul si premiza ei. Creativitatea canonicã în Bisericã are sarcina sã favorizeze acele lucruri ce ar face ca învãtãtura dogmaticã despre Bisericã sã-si gãseascã o mai dreaptã si deplinã întruchipare în conditiile istorice date ale orânduirii bisericesti si sã fereascã viata Bisericii de abateri si rãtãcire. Cuprinsul învãtãturii dogmatice despre Bisericã determinã cuprinsul legislatiei canonice. O învãtãturã diferitã despre Bisericã ar duce negresit la alte canoane, întrucât ele dau la ivealã puterea lucrãtoare în viata Bisericii. Hotãrârile ecleziale sunt de fapt tâlcuirile canonice ale dogmei despre Bisericã într-un anumit moment din istoria vietuirii sale. Principiile întemeietoare ale învãtãturilor Bisericii nu intrã în domeniul legii canonice, ci sunt parte a dogmaticii. Acest fapt dã normelor canonice o trãsãturã aparte ce le deosebeste de normele juridice, iar legislatiei canonice îi acordã acele caracteristici ce fac din ea o legislatie cu totul singularã.

Încercãrile de a extrapola constiinta canonicã din formele istorice existente ale vietii bisericesti sau din canoanele însesi sunt gresite, prin aceea cã nesocotesc temeiurile vietii bisericesti, acceptând-o doar sub înfãtisarea ei empiricã si vremelnicã. Temelia dreptei constiinte canonice nu poate fi trecãtorul si vremelnicul, ceea ce tine de momentul istoric, ci acel lucru din lãuntrul sãu ce nu e trecãtor si vremelnic si nu depinde de conditiile si împrejurãrile istorice. Înseamnã cã temeiul constiintei canonice se poate afla doar în învãtãtura dogmaticã despre Bisericã. O asemenea constiintã canonicã este foarte apropiatã de constiinta dogmaticã, deosebindu-se de ea doar prin orientare si scop. Ea este puterea ce pune în miscare istoria Bisericii, având rostul de a realiza în fiecare moment înfãtisarea deplinã a învãtãturii dogmatice în întruchiparea sa canonicã. Ea rãmâne fãrã schimbare între formele schimbãtoare ale vietii bisericesti, fiind una singurã pentru toate timpurile, si întrucât învãtãtura dogmaticã rãmâne neschimbatã si unicã, ea devine universalã pentru toate Bisericile, cãci toate Bisericile Ortodoxe mãrturisesc o singurã învãtãturã dogmaticã. Numai ea detine criteriul corect si adevãrat, nu doar pentru rezolvarea problemelor canonice individuale, ci si pentru evaluarea formelor canonice si judecarea caracterului canoanelor însesi.

Astãzi problema caracterului canoanelor, adicã dacã ele sunt supuse schimbãrii sau rãmân absolut neschimbãtoare, are o deosebitã însemnãtate practicã. Problema nu e nouã, fiind mereu scoasã la ivealã de viata însãsi. Sinodul Trulan i-a dat o rezolvare, înclinând cãtre neschimbabilitatea canoanelor. Pe de altã parte, creativitatea canonicã a fost realã de-a lungul existentei sale, si chiar edictele puterii imperiale abrogau de fapt dispozitii pur ecleziale. Cât de putin constrânsã se simtea puterea imperialã se poate vedea din pãrerile juristilor din zilele lui Manuel Comnenul, care sustineau cã edictele regale înlocuiesc nu numai Codul lui Iustinian, ci si culegerile de canoane. Este adevãrat cã acele pãreri n-au primit întãrire oficialã si-au fost cu totul uitate o datã cu cãderea Bizantului, însã hotãrârea Sinodului Trulan a fost larg acceptatã. Se întâmplã si azi, dacã nu în scrierile teologice, atunci în felurite cercuri bisericesti, sã gãsim convingeri ce pun semnul egalitãtii între canoane si formulãrile dogmatice în ce priveste obligativitatea si neschimbabilitatea. Nu mai e nevoie sã subliniem cã o asemenea pãrere se poate ivi nu numai din confuzie teologicã, ci si din ignorantã. A stãrui asupra absolutei neschimbabilitãti a canoanelor este totuna cu a admite cã nu doar generatia noastrã, ci si cele precedente, au fost excluse din Bisericã. E destul sã citãm al nouãlea Canon Apostolic ce hotãrãste scoterea din Bisericã a tuturor laicilor (la fel ca al optulea canon pentru clerici) care “nu rãmân la rugãciune si la Împãrtãsanie pânã la sfârsit”. Dacã toate canoanele sunt neschimbabile, atunci toate sunt si rãmân în vigoare. Este putin probabil ca un astfel de punct de vedere sã fie pe placul celor ce îl apãrã. În plus, asemenea învãtãturã nu tine seama de starea legislatiei ecleziale descrise mai sus.

Confuzia teologicã vine din aceea cã pãrerea respectivã nu tine seama cã natura absolut neschimbabilã a dogmelor nu decurge din promulgarea lor de cãtre Sinoade si primirea lor de cãtre Bisericã, ci din faptul cã ele sunt întruchiparea adevãrului absolut. Formularea lor în Sinoade si primirea lor de cãtre Bisericã nu sunt decât mãrturia solemnã a adevãrului lor. Ele nu înfãtiseazã vremelnicul, ci vesnicul, însã din întâmplare, asemeni canoanelor, au de-a face cu formele vremelnice ale vietii bisericesti, chiar dacã acele forme pot fi socotite ca neschimbãtoare în limitele existentei empirice.

Eruditia canonicã nu poate accepta acest punct de vedere despre canoane. Pe de-o parte, putem gãsi atât în literatura canonicã ortodoxã, cât mai ales în cea catolicã, o altã pãrere ce defineste ca neschimbabile doar canoanele întemeiate pe Legea Dumnezeiascã. Toate normele ce purced din Vointa Dumnezeiascã înfãtisatã în chip limpede în Scripturã si în Traditie sunt de naturã neschimbabilã si absolutã, iar toate celelalte norme tin de domeniul legii omenesti si deci pot fi supuse schimbãrii. Desigur cã un credincios nu poate sã încalce cu bunã stiintã caracterul absolut al Poruncilor Dumnezeiesti, dar se vãdeste cã deosebirea între jus divinum si jus humanum este departe de a fi sigurã. În practicã, multe dispute sunt iscate de întrebarea asupra naturii unui decret sau altul, dacã el poate fi atribuit legii Dumnezeiesti ori celei omenesti. Din acest punct de vedere, normele arãtate în Evanghelie sunt de netãgãduit, dar în privinta normelor aflate în Epistole nu ne putem pronunta întotdeauna în chip hotãrât. În unele cazuri Apostolul Pavel aratã limpede obârsia rânduielilor sale, în alte cazuri nu se fac asemenea trimiteri. Ar fi foarte greu sã descoperim învãtãtura despre caracterul neschimbabil al normelor, întemeindu-ne pe Legea Dumnezeiascã, în acele cazuri când unele norme au fost supuse schimbãrii în viata Bisericii. Chiar poruncile lui Hristos, dacã li s-ar da un înteles canonic, ar dobândi un caracter vremelnic, fiind socotite ca obligatorii pentru anumite epoci si neobligatorii pentru altele (de pildã, cele referitoare la desfacerea cãsãtoriei si temeiurile sale). Alcãtuirea bisericeascã a obstii din Corint descrise de Apostolul Pavel a dãinuit vreme de câteva zeci de ani. Nici asa-numita hotãrâre apostolicã – decizia Sinodului Apostolic din Ierusalim – n-a fost socotitã de lungã duratã. Nu e nevoie sã mai dãm alte exemple de acelasi fel, cãci nu o datã am vãzut cum absolutizarea vremelnicului duce la relativizarea vesnicului.

Numai printr-o dreaptã constiintã canonicã se poate întemeia o legãturã corectã cu canoanele. Nici mãcar una singurã din poruncile lui Hristos nu are caracterul unei norme empirice; toate sunt vesnice, neschimbãtoare, toate se referã la domeniul învãtãturii dogmatice despre Bisericã, despre cãsãtorie, despre botez etc. Hristos nu a asezat nici un fel de alcãtuire canonicã Bisericii Sale si nici n-a dat norme canonice. “Cine M-a pus pe Mine judecãtor sau împãrtitor peste voi?” (Luca 12 : 14). Încã din vremea Apostolilor puterea ce zãmisleste legea s-a aflat fãrã exceptie în Bisericã. Dreptul de “a lega si dezlega”, potestas clavium (“puterea cheilor”) cuprindea si dreptul de-a aseza norme canonice. Astfel cã nu poate fi vorba de împãrtirea canoanelor între cele întemeiate pe Legea Dumnezeiascã si cele întemeiate pe legea omeneascã. Toate izvorãsc din dreptul dat autoritãtii bisericesti de-a promulga dispozitii care sã tocmeascã rânduiala Bisericii. Mai important este faptul cã aceste dispozitii, pe care Biserica le dã si trebuie sã le dea, nu constituie temeiurile orânduirii bisericesti, asa cum am vãzut, ci au rostul de-a înfãtisa o mai deplinã si mai exactã întruchipare a acelor temeiuri în fiecare perioadã istoricã datã. Ele sunt vremelnice, însã nu în sensul cã o parte din ele e chematã la existentã de un complex de pricini pur exterioare, ci în sensul cã fac parte din ceea ce e vremelnic în Bisericã. Ca dispozitii vremelnice, canoanele sunt schimbabile, chiar si în cazul când fac trimitere direct la unul sau altul din cuvintele Apostolilor sau chiar ale lui Hristos. Desigur cã acele cuvinte rãmân absolute si neschimbabile în sine, dar ele nu apartin canoanelor, ci aratã doar cã autoritatea bisericeascã, publicând hotãrâri socoteste esential sã facã trimitere la temeiul dogmatic al dispozitiilor sale. Al cincilea Canon Apostolic cere depunerea prezbiterului ori episcopului care sãvârseste Sfânta Tainã a Botezului cu o singurã scufundare, câtã vreme Hristos Însusi porunceste: “Mergând, învãtati toate neamurile, botezându-le în numele Tatãlui si al Fiului si al Sfântului Duh” (Mat. 28 : 19). Biserica poate schimba propria hotãrâre canonicã, mãrind sau micsorând pedeapsa celor vinovati, dar aceasta nu supune schimbãrii cuvintele lui Hristos, întrucât ele nu apartin unei norme canonice, ci învãtãturii dogmatice despre Sfânta Tainã a Botezului, cãreia hotãrârea aceasta îi slujeste drept tâlcuire.

Adeseori existã ciudate puncte de contact între învãtãtura ortodoxã si protestantism, dar ele sunt doar puncte, dincolo de care încep deosebiri substantiale. Principiul schimbabilitãtii tuturor hotãrârilor canonice în protestantism are obârsii cu totul deosebite de ortodoxie. Pentru noi, dincolo de schimbabilitatea canoanelor se aflã constiinta canonicã sau, în ultimã instantã, învãtãtura dogmaticã despre Bisericã. Orice hotãrâre canonicã e legatã de întruchiparea unui adevãr absolut ce stã la temelia constiintei canonice. Dacã întruchiparea poate si trebuie sã fie schimbatã, adevãrul aflat la temelia sa rãmâne pururi neschimbãtor. Feluritele perioade istorice sau cresteri duhovnicesti pot cere numai schimbãri sau anulãri ale învelisului exterior al adevãrului, însã nu pot schimba adevãrul însusi. Tocmai în învãtãtura despre alcãtuirea Bisericii, si tocmai în problema schimbabilitãtii canoanelor protestantismul n-a tinut seama de acest adevãr.

Putinta schimbãrii canoanelor nu înseamnã cã ele trebuie schimbate sau pot fi schimbate dupã bunul plac al oricãrui membru al Bisericii ori chiar al unei întregi comunitãti bisericesti. În ciuda unor amãnunte, creativitatea canonicã a Bisericii Ortodoxe în plinãtatea ei tine de experienta de mai multi ani a Bisericii si constiintei sale, a încercãrii sale de-a înfãptui învãtãtura Bisericii în feluritele epoci istorice. Noi nu facem decât sã continuãm ceva ce n-a fost început de noi, chiar dacã suntem înclinati sã credem cã istoria începe cu noi. Asa se face cã lucrarea noastrã cuprinde întotdeauna un amestec de traditie si creativitate, traditia fiind sustinãtoarea creativitãtii noastre si chezãsia cã nici creativitatea noastrã nu va pieri o datã cu noi. Cu toate acestea, orice creativitate omeneascã este un fel de distrugere a trecutului, acel trecut ce a încetat de a mai fi traditie creatoare, prefãcându-se în inertie si stagnare ce împiedicã creativitatea. Putem si trebuie sã schimbãm hotãrârile bisericesti, însã numai atunci când au încetat de a mai fi canoane, când nu mai pot sã împlineascã telul nostru si al lor – de-a îndrepta formele bisericesti spre mai deplina si mai buna întruchipare a învãtãturii despre Bisericã, adicã atunci când ele înceteazã de-a mai fi hotãrârile prin care se poate înfãtisa constiinta canonicã. Existã vremi când adevãrul canonic este de partea celor ce încalcã unul sau altul dintre canoane, si nu de partea celor ce li se supun si cer supunere. Adevãrul acestui paradox trebuie probat prin experientã; paradoxul se iscã din conflictul între o constiintã canonicã înteleasã ca principiu creator si criteriu suprem si o constiintã canonicã înteleascã ca oarbã si moartã supunere fatã de litera legii, robie fatã de literã, ce-si aflã întruchiparea în canoane. Un conflict profund si tragic între douã tipuri de constiintã canonicã, din care doar una iese mereu la ivealã ca moment creativ, iar cealaltã rãmâne forma inertã si fosilizatã a viatii bisericesti.

A desemna canoanele drept prescriptii bisericesti înseamnã a înlesni – în chip pozitiv sau negativ – ca viata bisericeascã sã-si întruchipeze mai îndeaproape învãtãtura dogmaticã. Cu cât normele ecleziale se apropie mai mult de învãtãtura dogmaticã, cu atât mai mare e apropierea lor de însusirea neschimbabilitãtii, dar neschimbabilitatea nu tine de canoane, ci de învãtãturile dogmatice pe care ele le înfãtiseazã. Prin urmare, credem cã anumite hotãrâri canonice ale Sinoadelor îsi vor pãstra puterea pânã la sfârsitul timpurilor, iar pentru noi ele sunt sfinte, la fel ca dogmele pe care le întruchipeazã.

Constiinta canonicã rãmâne mereu una de-a lungul timpului, mereu egalã cu sine. Prin unitatea ei, feluritele forme ale vietii bisericesti nu sunt vãzute ca momente separate în istorie, ci se leagã laolaltã într-un parcurs neîntrerupt ce uneste întâiul pas al alcãtuirii bisericesti – alcãtuirea harismaticã – cu temelia orânduirii noastre ecleziastice. Aceasta ne îndeamnã sã privim nu în urmã, ci prin prezent înainte, cãtre viitor. În viata Bisericii Apostolice lucrul cel mai de pret nu era forma vietii, ci faptul cã prin aceastã formã viata bisericeascã realiza aproape deplin, ca o imagine iesitã din comun, învãtãtura dogmaticã despre Bisericã. Dacã am încerca sã transpunem în chip mecanic acea alcãtuire în viata noastrã, am înfãptui încã si mai putin idealul vietii bisericesti decât în prezent. Putem doar sã nãdãjduim cã constiinta noastrã canonicã va dobândi acea limpezime ce o avea în vremile apostolice. Cu cât mai mult întruchipãm adevãrul dogmatic în viata noastrã bisericeascã, cu-atât ne vom apropia mai mult de vremile apostolice, chiar dacã în alcãtuirea noastrã exterioarã ne-am îndepãrta încã mai mult de ele.

Constiinta canonicã cere de la noi o statornicã creativitate în viata bisericeascã, însã nu doar creativitate, ci si noi forme dacã este nevoie, precum si grija creatoare fatã de formele mai vechi, astfel ca ele sã poatã deveni pentru noi nu numai pricini de multumire de sine, ci cu adevãrat forma în care s-a înfãptuit adevãrul dogmatic. Tot asa, si canoanele trebuie abordate în chip creator. Dacã se întâmplã ca unele canoane sã nu mai rãspundã scopului lor, suntem obligati sã le înlãturãm, cãci nu numai ceea ce corespunde canoanelor este canonic, ci canoanele însesi pot fi “canonice” si “necanonice”.

Ar fi totusi o gresalã sã credem cã constiinta canonicã este atât de infailibilã încât poate fi determinantã pentru orice situatie concretã. Nu existã astfel de infailibilitãti în Biserica Ortodoxã, nu doar în sfera canoanelor, dar nici în domeniul dogmelor. Deformãri vremelnice si pierderea directiei sunt întotdeauna cu putintã. Cu toate acestea, adevãrul a fost dat Bisericii si deci sãlãsluieste mereu în ea, chiar atunci când poate nu suntem în stare sã-l determinãm în mod oficial. Un alt punct de vedere ar arãta o lipsã de credintã în Bisericã, o întelegere a Bisericii doar ca asezãmânt omenesc si nu dumnezeiesc. Ceea ce nu e cu putintã la nivelul unei orânduieli oficiale, este cu putintã prin orânduiala harului.

 

Nota:
Textul a fost publicat initial sub titlul “Kanonîi i kanoniceskoe soznanie”, în revista Puti, Nr. 39 (1933). Traducerea s-a fãcut dupã versiunea în limba englezã a Pãrintelui Alvian Smirenski (http://www.holy-trinity.org/ecclesiology/afanasiev-canons.html). Textul acesta a fost publicat pe pagina http://www.nistea.com/Afan1.htm

NO COMMENTS

LEAVE A REPLY